Saturday, 7 May 2016

Nesatisfacatoare


J. M. Coetzee - Dezonoare

Un barbat de cincizeci si doi de ani, divortat, profesor universitar, ramas, dupa doua casatorii esuate, singur si liber ca pasarea cerului, gata sa guste din fructul interzis si proaspat al uneia dintre studentele sale. Acesta este David Lurie, protagonistul ultimului roman de Coetzee pe care l-am citit. Si cand spun ultimul, nu vreau sa zic "cel mai recent", ci ultimul cu care ma intalnesc, mi-a ajuns, e deja al treilea sau al patrulea, am tot insistat sa-i patrund misterul Nobelului si acum renunt.
O vreme, individul se bucura de serviciile platite ale une prostituate.
 "Soraya este zvelta si supla, are par lungi si negru si ochi negri, limpezi. Tehnic vorbind, este destul de batran incat sa-i fie tata; insa, tot tehnic vorbind, un barbat poate avea copii si la doisprezece ani. O viziteaza de peste un an; o gaseste total satisfacatoare. In plictisul saptamanii pustii, joia a devenit o oaza de luxe et volupté." Ca si cum, tehnic si logic vorbind, ar exista vreo legatura intre diferenta de varsta dintre parteneri si capacitatea unui barbat de a deveni tata... 
Dupa inceputul care imi inspira o combinatie slaba de Lodge lipsit de umor cu un Roth mult prea sec si fara har, profesorul seduce o studenta (mai nu vrea, mai se lasa) si are loc declinul. Scandalul sexual declansat il indeparteaza de lumea universitara. Se vede incapabil de cainta, asa cum o percep cei din jur, prin urmare abandoneaza catedra. Isi aduce aminte ca are o fiica, apropiata ca varsta de studenta cu pricina, si pleaca sa o viziteze in pustietatile rurale unde s-a mutat aceasta post-hippie lesbiana si iubitoare de animale, ce a preferat placerile simple ale vietii la tara traiului in oras si a dus o viata linistita si fara belele pana cand sa vina tata. De indata ce apare in peisajul pustiu, pentru ca o reteta literara simpla spune ca totul trebuie sa se desfasoare in fata cititorului, sa nu fie loc de indoieli si subtilitati, cei doi sunt agresati si dezonoarei tatalui i se adauga aceea a fiicei. 
La Coetzee totul e masurat, cantarit, temperat, calculat si arid. Tragediile se consuma mocnit, fara adancime, si se imbina cu referintele literare pentru a crea hibridul postmodern. Lurie, care folosea Sonetele lui Shakespeare si poezia lui Wordsworth ca instrumente de seductie, se simte descumpanit in fata zidului pe care fiica sa i-l pune in cale, mai da o raita prin oras, viziteaza, intr-o inconsecventa cu propria-i atitudine, parintii studentei, isi continua lucrul la proiectul operei dedicate ultimilor ani ai lui Byron la Ravenna, unde era gazduit de amanta sa si sotul ei, revine, asteapta, ajuta la eutanasierea cainilor de la clinica veterinara... 
Ar fi putut sa iasa ceva bun din toate aceste macinari sufletesti. Unii zic ca a si iesit, de aceea raman in continuare cu "complexul Coetzee", am senzatia ca nu-i pot intelege eu valoarea, ca ea e acolo, vizibila pentru multi altii si opacitatea e in privirea mea. Dar nu m-a convins nici "capodopera", parca nu se aliniaza deloc ceea ce vrea sa transmita cu registrul in care o face. Ia niste subiecte viscerale, in masura sa atinga emotiile umane in punctele cele mai dureroase, le plaseaza in cadre conflictuale si tensionate, in Africa de Sud post-apartheid, si sfarseste prin a le reda plat si sec, parca incompatibil cu potentialul subiectului. Sigur, luciditatea nu e lipsita de tristete, dar nu ma conving nici personajele, cu tacerile si abandonul lor, ce-mi par inconsecvente cu propriile alegeri de viata prin prisma carora pareau independente si puternice, nici stilul imbibat cu seriozitatea rece, neafectiva, ca si cum autorul insusi s-ar dezice de propriile personaje. Adio, domnule Coetzee, nu cred ca ne vom mai intalni, v-am citit deja cu doua-trei carti mai mult decat aveam nevoie ca sa-mi dau seama ca nu ma prind, oricat le-as da tarcoale, oricat m-as agata de filtrul literar existentialist, ca ala postmodern e ca o sita prin care se scurg in fata cititorului referinte bune de luat ochii dar lipsite de armonia cu subiectul propriu-zis, pentru a incerca sa ma atasez de aceasta perspectiva rece, detasata, ce se doreste obiectiva dar ramane lipsita de adancime ori, pe alocuri, de sens sau logica...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.