In jurul printesei-zmeu

Ernesto Sábato - Despre eroi si morminte

Ziceam ca eu nu obisnuiesc sa recitesc, ca am prea putin timp si prea multe carti noi de descoperit ca sa ma intorc pe aceleasi carari... dar mi s-a facut dor. Imbatranesc si ma loveste nostalgia. Oamenii care nu citesc prefera, in cazuri de-astea, sa stearga praful de pe albumele cu fotografii ori pulberea virtuala de pe fisierele digitale sau sa astepte sa le spuna Facebook-ul "uite ce faceai, mosule, acum cativa ani", inca prea putini pentru a conta ca un moment de reala nostalgie. Eu, mai mult decat sa rememorez clipe (nu inca, mai am de adunat), vreau sa ma reincarc cu starea de gratie data de cativa autori pe care ii iubesc. Mai ales ca, daca m-ar lua cineva la bani marunti, n-as mai sti exact de ce, mi-as da seama ca detalii ale iubirii pentru un autor s-au estompat, s-au pierdut, asa ca simt nevoia sa le retraiesc. Cu cartile chiar se poate sa-ti retraiesti vechea dragoste, spre deosebire de viata... Incep sa ma resemnez cu gandul ca sunt atatea carti frumoase in lume de care poate nici nu voi auzi in viata asta si ca anual apar altele si altele si ma intorc acum la lista de suflet, cea care incepe sa se ingalbeneasca in amintire, pentru a-i da o noua transcriere, pentru a o privi cu alti ochi, mai maturi, sper. 

Undeva spre varful clasamentului personal se afla Ernesto Sábato (si nu pentru ca suntem nascuti in aceeasi zi!). Din amintirile de acum vreo 20 de ani, retineam ca o iubeam pe Alejandra (am o slabiciune pentru bad girls), ca orbii erau rai si Martin, eroul caruia i se intampla lucruri fara sa le provoace era cam sters si cam prostut. Ganduri de copil! Multe, prea multe detalii, despre dualitatea fiintei si a raului, despre eroi uitati, fie ca au murit in lupta sau au cunoscut candva gloria unei echipe de fotbal, despre oameni despartiti de ei insisi si de ceilalti de prapastii adanci si intunecate mi se stersesera cu totul din mintea cu care atunci inghiteam cuvintele fara sa ma gandesc prea mult la sensul lor.

Un fapt de cronica neagra, mentionat in nota preliminara, devine pretextul unei carti ce ne coboara in abisurile umane, acolo unde intunericul ia forma orbirii si orbii devin profetii raului. Si totul incepe atat de lin: un tanar, o banca dintr-un parc, langa statuia lui Ceres, o fata frumoasa ce-l fascineaza si il atrage in lumea ei salbatica, contradictorie, unde alterneaza veselia cu izbucniri de manie, frenezia cu tihna, prezenta cu absenta, aude clopote care exista si nu exista, se considera o incarnare a unui diavol, il cheama la ea pentru a-l respinge. Iar Martin devine constient de focul ce o mistuie.

"E - se gandea el - ca si cum, dupa ce a strabatut sapte mari si sapte tari, printul din poveste ar fi ajuns pina la urma in fata pesterii unde ea doarme, pazita de zmeu. Si ca si cum, culmea, si-ar da seama ca zmeul n-o pazeste stind amenintator alaturi de ea ca in povestile copilariei, ci, lucru si mai grozav, stind in ea insasi: parca ar fi fost o printesa-zmeu, un monstru inform, cast si, totodata, arzind de patima, candid si respingator in acelasi timp;"
Ratacirile Alejandrei le-as putea compara cu cele ale nesabuitei Lily, insa aici sunt izbucniri ale unei forte interioare ce nu au nimic din raceala calculata a eroinei lui Llosa. Nu oboseste sa-l avertizeze pe Martin sa nu-si faca iluzii in privinta ei, pe masura ce tristetea melancolica o scufunda in intuneric.
Intunericul este, de altfel, laitmotivul cartii. Unii il au in suflet, altora le acopera gandirea, altii il poarta in priviri. Cel mai pregnant este cel care invaluie ratiunea si transforma paranoia intr-un mod de viata. S-a spus despre "Darea de seama despre orbi", partea a treia a cartii publicate pe vremea cand prietenia lui Sabato cu Borges fusese destramata de optiunile lor politice, ca ar reprezenta o "polita" literara platita fostului prieten, devenit rival (ce e cu sud-americanii astia? nu au loc doua genii in aceeasi tara sau pe acelasi continent?! nici Bolaño nu-l prea inghitea pe Neruda, Llosa l-a pocnit pe Marquez...). Eu nu am perceput-o asa, din moment ce Fernando Vidal Olmos, personajul in mintea caruia misteriosii orbi intruchipeaza Raul absolut, este conturat ca un paranoic delirant (dar ce frumos isi exprima delirul!) ce-si raspandeste genetic aura de nebunie. Orbii lui Sabato sunt inzestrati de mintea eroului cu toate acele trasaturi pe care orbii lui Saramago ajung sa le dobandeasca intr-o lume schimbata, devenind un contrapunct al orbirii produse de iubire, de nebunie, de angoase, de obsesie.
Este o carte puternica, ce mi-a mers la suflet pentru a doua oara. Cu tot cu Buenos Aires-ul de pe fundal, cu o istorie din care ne dezvaluie franturi ce au in centru emigranti, revolutionari, sportivi, eroi mai mici sau mai mari, disperati, visatori, idealisti ce-si dorm somnul in mormintele uitate ale unui pamant pulsand de viata... Acum, parca mai mult decat prima data, mi-am dat seama de densitatea temelor, de faptul ca aproape din fiecare fraza se pot stoarce aluzii si simboluri, ca, spunandu-ti ceva, Sabato incearca sa sugereze si altceva, ca substratul tragic este o forma de optimism si povestea de dragoste care ma cucerise acum vreo 20 de ani e doar un pretext, un mod de a capta atentia, asa cum intr-un film cu o miza mai mare trebuie sa se strecoare si o micuta intriga amoroasa ca sa-si atraga cat mai multi spectatori. Un truc, vedem ca autorul nu-si face prea multe scrupule sa ne dezvaluie de la inceput cursul "actiunii", dar merita incercat pentru a-si conduce cititorii si la partea cu adevarat incantatoare, cea de non-actiune, de culoare, senzatii, atmosfere, discutii...