Pledoarie pentru lentoare

Antoni Casas Ros - Lento. Meduza

Cea mai recenta traducere in romana a lui Antoni Casas Ros m-a bucurat la fel de mult ca si prima intalnire cu autorul fara chip, catalan de nationalitate franceza. In secolul vitezei, al jumatatilor de propozitii ramase in suspensie pentru ca interlocutorul nu mai are rabdare sa asculte tot, al agitatiei sociale, politice si informationale, Casas Ros ne invita in aceasta carte sa raspiram adanc, calm, sa ne relaxam si sa ne luam ragaz, pret de vreo suta  de pagini, ca sa-l cunoastem pe Lento. 

Lento este un personaj special! S-a nascut in mintea autorului intr-un moment cand, dupa cum marturisea, nu facea nimic, asculta, astepta, picotea la soare, acel moment dintre doua carti cand ideile se desprind de cea dinainte si-si fac loc spre urmatoarea. Inca de cand vede lumina zilei, eroul se dovedeste un copil diferit. Incepe sa se nasca, de data asta in carte, si continua sa o faca timp de 72 de zile (sau ore, traducerea este inconsecventa in privinta perioadei), devenind senzatia buletinelor de stiri, a fanilor si fanaticilor din lumea intreaga, inspirand pana si industria modei. Chiar din acele momente, cand se prelinge incet, extrem de incet, din corpul mamei sale, isi planuieste viata: 

"In fata navalei de comentarii, Lento se hotaraste in cele din urma sa paraseasca aceste locuri care nu-l incanta deloc. Nazuieste spre liniste. Nu vrea sa se mai vada la televizor, nu vrea sa mai fie vazut. Nu vrea sa slujeasca niciunei cauze. Isi gandeste viata ca pe o solitudine luminoasa. Nimic altceva decat lentoare si miscare intr-o seninatate nestiuta de nimeni."

Intrand in dimensiunea lui Lento, parasim trepidatia cotidiana, ne trezim cand intr-un curs de meditatie yoga ("Mintea mea este muzica. Inima mea este muzica. Sentimentele mele sunt muzica si, in acelasi timp, noi suntem instrumentele, cei care canta si liniile melodice care se nasc. Daca totul este muzica, mintea mea se va bucura in tacere. Va trebui sa te cufunzi in ea fara nimic special, fara limite."), cand in plina poezie de inspiratie psihedelica ("Acest om nebun care picteaza vartejuri in albastru cu degetele deschise spre infinit, purtand o sfera de lumina, niste limite abia vizibile, incalecand cercul amintirilor moarte, un sarpe, un craniu, cine stie? Dinamica nebuna a lentorii. Dansatorul nemiscat, la orizontala, pe suprafata, cap rosu, picior rosu, impalpabil. Poate luna in prelungirea degetului ridicat spre cer?") si ajungem sa contemplam lumea prin ochii lui, oprind ca printr-un miracol invartirea rapida a Pamantului pentru a da timp secventelor ce se succed in ritm accelerat prin fata noastra sa se ordoneze, sa ne lase sa le studiem detaliile, sa le percepem geometria, respiratia, acea pulsatie a vietii pe care cei ce se indreapta mohorati in fiecare dimineata pe acelasi traseu spre locul de munca si inapoi risca sa nu o mai simta.

Personajul Lento este, in primii ani de viata, o combinatie de Oblio cu Micul Print si Oblomov. Se naste diferit, se simte diferit, percepe lumea inconjuratoare diferit si sensibilitatea lui duce la o altfel de intelegere, la o extindere a capacitatii de a interpreta detaliile, la o ascutire a simturilor ce il transforma intr-un erou capabil sa vada in spatele realitatii, prin ea, intr-un escape artist ce-si gaseste puterea in propria fragilitate... Cand isi da seama ca nu doar la azil exista camasa de forta, ci si in privirile celor care incearca sa-i impuna normalitatea lor, Lento incepe un proces de transformare magica ce urmareste iesirea simturilor din limitele lor, dereglarea, astfel incat gusturile sa poata fi pipaite, mirosurile auzite, sunetele vazute. Lectura devine tot mai senzoriala, iubirea si natura sunt inglobate intr-o experienta ce integreaza toate simturile intr-o armonie a lentorii influentata de Iluminarile lui Rimbaud.

Nu stiu daca prezentarea cartii ca un poem in proza nu ii face un deserviciu in fata potentialilor cititori. Adica ii creeaza o limitare, stiut fiind ca amatorii de poezie sunt mai putin decat cei de proza, asa cum si printre cei din urma majoritatea isi doreste de la o carte un subiect clar, un fir narativ linear, sa se "intample" ceva. Este poem cu accente ezoterice, dar este si poveste. Are fluiditate, dar si adancime. Pare ireala, insa ne pune inaintea privirii si a mintii o realitate cruda, aceea in care normalitatea inscrisa in conventiile sociale ridica ziduri impotriva acceptarii diferentelor.
Meduza, povestirea de 20 de pagini care completeaza volumul, o halucinatie parca ivita din meditatiile lui Lento, este adevarata scufundare in vis, intr-o succesiune de imagini reale si fantastice. Incepe normal: 31 decembrie, camera de garda aglomerata a unui spital, un barbat intepat (urzicat? muscat? intelegeti voi...) de o meduza. Si apoi pretinde de la noi, cititorii, sa ne lasam absorbiti de cuvinte, sa intram intr-unul din acele exercitii ale incetinirii timpului si spatiului, sa ne abandonam total senzatiilor. "A da forma si culoare fara ambitia nemasurata de a da un sens." La mine a functionat pe jumatate, probabil ca nu m-am scuturat suficient de acea ambitie... Sau, venita dupa Lento, care are si forma, si culoare, si sens, mi s-a parut ca nu a avut acelasi farmec. Dar e scurta!