Thursday, 13 October 2016

Si au trait fericiti...


Michael Cunningham - O lebada salbatica si alte povesti

Dupa pumnul literar pe care mi l-a administrat elegant 2666 facandu-ma KO, am simtit nevoia unei evadari din realitate. Si cum basemele copilariei pastreaza o aura nostalgica si protectoare, chiar si atunci cand sunt golite de magie si aruncate in banalitatea vietii de zi cu zi proiectand lumi intunecate, am citit povestile lui Cunningham, ce transpun personajele imaginare in lumea reala. Ar fi putut fi ce aveam nevoie, o lectura usurica, relaxanta, fara prea mult imprevizibil, sa apuc sa ma dezmeticesc din vartejul in care ma aruncase chilianul, dar suficient de dark cat sa nu ma trimita intr-o extrema idilica unde toata lumea canta, rade si danseaza. 
Eroii lui Andersen si ai fratilor Grimm prind din nou viata, dar parametrii in care se desfasoara sunt cei ai lumii reale, in care corola de minuni a fost strivita si imaginarul a fost intoxicat de viciile si cutumele contemporane. Inainte de a-i cunoaste in povestea lor sau dupa ce ea s-a incheiat si au trait fericiti pana la adanci batraneti, cand idila s-a consumat si in viata de cuplu a aparut rutina, vrajitorii, printii si printesele capata chip uman, primesc un background, personajele negative au motivatii si scuze, iar cele pozitive isi dezvaluie si partile mai putin placute. Ceea ce doreste sa faca Michael Cunningham cu cartea asta este sa puna nuante de gri intre albul si negrul basmelor, sa adauge slabiciuni si esecuri existentelor perfecte, dandu-le jos aura de invulnerabilitate, sa ne induca sentimente de compasiune pentru cei perceputi de obicei ca the villain
Insa are si el, ca orice om, slabiciuni. Si ele se transforma intr-o motivatie de a evoca lipsa de perfectiune a ceea ce este conceput de obicei ca perfect: 
"Va rog sa va puneti intrebarea asta: daca v-ar sta in putere sa aruncati o vraja asupra atletului superb si a iubitei lui fotomodel sau asupra vedetelor de cinema care tocmai s-au casatorit si au toate sansele sa produca, prin combinatia ADN-ului lor, copii care ar parea din alta lume... ati face-o? Va irita vreun pic aura lor de fericire si prosperitate, nemarginitele perspective pe care le au? Va infurie din cand in cand?"
Nu, absolut deloc, traiesc in izolarea mea, fara interes si departe de vartejuri care nu ma afecteaza (ca pe cele socio-politice nu prea le pot ignora). Pe autor se pare ca da, ca exact asta face cu personajele frumoase si pozitive ale basmelor copilariei. Aducandu-le in cotidian, transformand papusi fascinante in niste jucarii stricate, autorul le ia exact ceea ce le dadea farmec, le condamna sa-si piarda stralucirea, ca un vrajitor ce arunca un blestem asupra lumii povestilor transformandu-le in anti-povesti. Bine, poate sunt si piticii mei, mult mai mult de sapte, ce-mi soptesc ca trucul rastalmacirii basmelor a fost abuzat in toate felurile in literatura si cinematografie.
De aceea si cartea mi s-a parut mult prea previzibila in dorinta ei de a intoarce destinul fiecarei povesti pe dos, adoptand o reteta prea facila: as putea sa va spun si eu ca, dintr-o mie de ratuste complexate, doar una va deveni lebada, insa Cunningham ar alege sa ne spuna banala poveste a alteia dintre cele 999. Ori ca bietul imparat ce-si comanda mereu haine noi fara sa fie multumit nu era manat de vanitate, ci suferea de cine stie ce malformatii fizice pe care dorea sa le ascunda ori era trist pentru ca intelesese, vorba lui Nastratin Hogea, ca "toti privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc". Sau sa ii inventez Cenusaresei o malformatie a labei piciorului ce o complexeaza teribil si face sa fie singura fata din regat careia i se potriveste pantoful cu pricina.
Unele povesti pornesc de la dezondamantul basmului spre inceput, pentru a ne arata cum s-a ajuns acolo, altele ne prezinta ce se intampla dupa ce s-a pus punctul final al povestii, dupa ce relatia dintre Alba ca Zapada si Printul ei s-a uzat ori dupa ce vraja printilor transformati in lebede a fost rupta si cel ramas cu aripa de lebada ajunge sa fie perceput ca eternul handicapat fizic, neocolit de glumele crude ale copiilor familiei si de sentimentul propriului esec. Acelasi sentiment este prezent si in sufletul nimfomanei imbatranite ce-si construieste o casa cu acoperis din turta dulce ori in cel al Frumoasei, pentru care nu mai exista un alt loc bun pe lume decat alaturi de Bestie. Iar personajele asa-zis pozitive? Ele sunt cele pline de defecte trecute sub tacere de basmele originale. Sunt Jack cel lacom si cam prostanac, printul necrofil, printesa ce-si incalca promisiunea fata de Rumpelstiltskin, Rapunzel ce-si minte zi de zi sotul pentru a-i hrani iluzia iubirii... 
Am ramas cu o senzatie de dezamagire. Asta pentru ca ma amagesc de la Orele incoace ca este vorba de un autor bun si fiecare carte de dupa aceea imi scade impresia. Ma gandesc ca exista potential si in viziunea lui asupra povestilor, ca putea sa se joace mai frumos cu tonurile intunecate, dar sarcasmul si doza de perversitate nu sunt sustinute suficient stilistic. A fost prea expeditiv, a folosit intr-o carte pentru povesti destinate adultilor resursele celor pentru copii: limbaj cat mai simplu, constructii lipsite de surprize si nuante. Un exercitiu amuzant, dar mai mult pentru autor decat pentru cititori... Imi vine in minte povestea lui Neil Gaiman, Oceanul de la capatul aleii, si vad cat de mare este distanta dintre cum mi-ar placea ca un autor sa-mi spuna o poveste si cum o face Cunningham. Pastrand traditia cartilor cu povesti, avem si poze, ilustratiile lui Yuko Shimizu fiind, dupa parerea mea, mai bune decat basmele propriu-zise. La limita dintre stampele vechi si grafica zilelor noastre, surprind mai bine o atmosfera intunecata ce le lipseste textelor.

No comments:

Post a Comment