sâmbătă, 29 aprilie 2017

Al nimanui



Jáchym Topol - Gargara cu gudron 

Sunt unele carti care tasnesc de nicaieri si ma ating intr-un punct sensibil pe care nu l-as putea defini prea bine, acela aflat la confluenta dintre o scriitura cu impact puternic si o poveste sensibila si violenta, tandra si dureroasa, naiva si plina de sens. Asa s-a intamplat cu romanul acestui scriitor ceh pe care nu-l cunosteam, plasat in perioada de dinaintea si din timpul invadarii Cehoslovaciei de catre trupele Pactului de la Varsovia, adica in 1968. 
Insa invazia va veni mai tarziu. Povestea incepe intr-un fost conac din Boemia, transformat mai intai intr-un orfelinat pentru copii de toate natiile, apoi in baza militara unde aceiasi copii vor fi pregatiti sa infrunte trupele dusmane, inca nevazute si neauzite. Rigorilor si disciplinei impuse de calugarite le urmeaza cele militare. Cartea catolica a cunoasterii va fi inlocuita, in formarea rezidentilor caminului, de Regulile de baza ale luptei de aproape. Ilja, din perspectiva caruia se desfasoara totul, este nevoit alaturi de colegii lui, mai mici si mai mari, impartiti in "camasari" si "budigai", sa supravietuiasca, sa inlocuiasca ritualurile impuse de maici cu cele aduse de noul comandant, sa asculte in locul povestilor de seara istoria soldatului erou Fedotkin, al carui portret a inlocuit icoanele, si a insotitorului sau, un baiat orfan ca si ei. Gargara cu apa cu gudron ce le ardea gatul ca pedeapsa folosita de maici cand spuneau vreo minciuna ramane curand in urma, ca unul din cele mai mici rele ce li se pot intampla unor copii, de indata ce incep lungile zile de instructie si munca, cu pietre carate din rau pentru a construi ziduri de aparare, cu explorari si cartografieri ale zonei, cu pas de mars si mers taras prin noroaie intr-o primavara ce intarzie sa se arate. 
Intr-un fel, cartea lui Topol urmeaza reteta unui bildungsroman: personajul-copil intra treptat in contact cu altele, trece printr-un sir de experiente care il maturizeaza si ii ofera o intelegere mai ampla a lumii. Dar modul in care se construieste din intalnirile si ciocnirile celor aflati in conflict este unul nou, exprimat original. Are si naivitatea copilului care ajunge sa integreze in existenta sa violenta si ororile razboiului ca pe ceva natural, si cruzimea celui ce nu a cunoscut vreodata iubirea, si nevoia de atasament ce-l va impinge dintr-o parte in alta a frontului ca o frunza batuta de vant, si mai are ceva in plus, o inocenta ce transmite scenele al caror protagonist devine intr-un mod singular, distorsionat. O fata prinsa si violata de soldati devine in mintea lui o sirena, stapanii ursului de la un circ se transforma in canibali atunci cand ii aude discutand in timp ce-l mananca pe "unchiul Misa". Sunt multe episoade de acest gen, asa cum intreaga carte impleteste realitatea cea mai cruda cu legende cu varcolaci si oua de balaur. Fantasticul se revarsa in viata reala, se transpune in ea, intr-un alt context. 
In cautarea unui refugiu, a unui tel sau poate doar a unui tata adoptiv ("Mereu am pierdut pe cate cineva. Nu dupa un colt de coridor sau dupa un copac. Oamenii dispareau dintr-odata pe vecie."), Ilja are parte de intalniri exotice cu reprezentanti ai mai tuturor natiilor est-europene cutreierand debusolati prin padurile cehe, fugind de razboi si devastare ori mergand sa-l intampine, si toata aceasta lume este reflectata intr-o oglinda diforma a patriotismului si eroismului capatand manifestari grotesti, prin care se perinda secvente cu tenta absurda. 
Este o carte indrazneata ce ne pune in fata o lume intunecata, unde  copiii orfani sunt transformati in soldati si folositi ca masa de manevra. Lasa in urma un gust amar si dureros al istoriei, precum acela al gargarei cu gudron, dar este in acelasi timp si o carte frumoasa, cu imagini ireale, precum calaretele in costume ciudate ce strabat campul de lupta, cautari ale unor personaje fantomatice, cum ar fi Micul Sef, monstri ce apar in fata tancurilor. Totul are un sens ce i se desluseste cititorului pe parcurs si ramificatii de poveste in aceasta Cehie a carei imagine concreta, o femeie goala, aprinde imaginatia si starneste valuri de patriotism. 
Dincolo de fundalul istoriei, prin huruitul senilelor tancurilor si al motoarelor avioanelor, apare imaginea candida a lui Ilja, cel care-si rezuma la un moment dat cautarile si peregrinarile intr-un mod deconcertant: 
"M-am gandit indelung la baietii din caminul Camin, apoi mi-am dat seama ca stateam jos si plangeam pe o sosea de razboi, pe care nu trecea nimic, ca-n jurul meu era Padurea Negustorului si ca aveam sa devin un bandit singuratic pe un taram al mortii. Moartea, pe care am facut tot posibilul s-o hranesc cu oameni."
ă
ă
cu gudron 
O carte tulburatoare, ale carei imagini puternice inca imi staruie in minte.

marți, 25 aprilie 2017

Rezistenta la cultura


Liviu Malița - Literatura eretica. Texte cenzurate politic intre 1949 si 1977

S-a discutat mult dupa 1989 despre cenzura tuturor formelor de exprimare din perioada anterioara, in termeni mai precisi sau mai vagi. Studiul de fata, insa, vine cu o abordare punctuala a institutiei cenzurii, reprezentata de Directia Generala pentru Presa si Tiparituri, fata in fata cu textul literar. Avand acces la arhivele in care sunt pastrate referatele cenzorilor, cu expunerea motivelor pentru care o lucrare putea fi integral respinsa ori trunchiata, autorul desfasoara nu doar o munca de cercetare, ci si una pe care m-as hazarda sa o numesc detectivistica, tinand cont ca este alcatuita din investigarea motivelor pentru care criminalul, cenzorul care omoara textul, decide sa intreprinda acest act. Uneori, ele sunt transparente si tin de inadecvarea operei la linia generala a partidului unic. Alteori,  urmeaza cai alambicate ce au de-a face cu subiectivitatea unui cenzor prea zelos. Cand filtrul strict al cenzurii lasa sa-i mai scape cate un titlu indezirabil ori prea bine receptat, institutia devine si mai vigilenta, conditiile de publicare si mai stricte, creand un adevarat aparat represiv in care cenzorul, supus greselii umane, risca sa fie sufocat de cerintele ierarhice ori ale potentatilor vremii. Pe scurt, definitia literaturii "eretice" este una extrem de subiectiva, reprezentand tot ceea ce cenzorul consiedera ca atare in referatul sau, validat de superiori. 
Investigand doctrina DGPT, autorul detecteaza trei principii, trei "masti" in spatele carora un text trebuie sa se ascunda pentru a vedea lumina tiparului: 1. cea asa-zis democrata, culmea, una total nedemocrata pentru creator, pentru ca se rezuma la arta pusa "in slujba poporului", a aspiratiilor comuniste; 2. cea populista, care incearca sa contracareze opinia, corecta de altfel, a marginalizarii si excluderii intelectualilor, transferand autorilor "vina" de a nu fi accesibili maselor; 3. cea educativa, de asemenea conforma cu spiritul moral promovat de profilul omului comunist. Si de aici fiecare cenzor ajunge sa-si creeze un set propriu de criterii, in care ideologia oficiala si aspectul politic primeaza asupra esteticului.
Sunt respinse manifestarile artistice prea transparente, ce fac aluzii vizibile la sistemul social, dar si cele ermetice, considerate sterile, lipsite de continut. Justificarile cenzurii sunt atat de multe si imposibil de conceput de mintea umana incat cartea ofera un peisaj al constrangerilor la care era supusa arta epocii si celor care au trait si au citit pe atunci, nu doar celor mai tineri. Si lucrul este valabil nu doar pentru literatura, ci si pentru celelalte arte. De exemplu, pictura. Nicolae Argintescu-Amza, critic literar, isi exprima viziunea despre Picasso si Chagall in termenii urmatori:
"In arta, Occidentul continua sa produca tablouri cu imagini jalnice sau diforme, cu figuri desfigurate, cu burti umflate si inverzite, cu un ochiu in locul gurii si cu narile asezate la ceafa (...) Autorii acestor imagini au un anumit talent, dar este un talent bolnav. (...) In arta, el inseamna anacronism si decadenta. (...) Formele, liniile si culorile pot deveni, ca si cuvintele, "Pistoale incarcate"." Si ma intreb daca distinsul critic nu se contrazice in afirmatia sa atunci cand, pe de o parte, blameaza "instalarea picturii intr-o viziune strict decorativa" si pe de alta sesizeaza faptul ca, prin tuse si culori, pictura se poate transforma in "pistoale incarcate". Nu absenta oricarui sens, ci prezenta unui sens periculos, deranjant este acuzata de fapt.
Autorul investigheaza sistematic fiecare directie literara a vremii, exemplificand refuzul anumitor teme si curente cu extrase din rapoartele cenzorilor. Nici critica literara nu are scapare, criticul devenind de multe ori un dublu al cenzorului, silit sa promoveze literatura militanta, sa inoate in ape tulburi, fara sa aiba voie nici sa faca observatii ireverentioase la adresa scriitorilor canonici, dar nici sa adere prea entuziast la ideile lor.
Ne este prezentata si cealalta fata, lupta scriitorului cu institutia, compromisurile pe care le accepta (sau nu) pentru ca manuscrisul sa-i fie publicat. Daca Bunavestire a lui Nicolae Breban a aparut cu speranta ca acolo unde cenzorul a renuntat sa faca anumite modificari derapajele de la linia oficiala vor fi compensate de vocile criticii si, daca nu se intampla, se va interveni in publicarea cronicilor, lasandu-le doar pe cele negative, romanul Ostinato al lui Paul Goma, dupa ce a fost scris si rescris, fapt ce i-a provocat autorului o reactie inversa, de adaugare de pasaje considerate controversate, a aparut pana la urma in Germania.
Si, dupa cum remarca Liviu Malita, din tot acest razboi nimeni nu avea de castigat:
"Multe carti au aparut desfigurate in urma confruntarii cu Cenzura. Forma lor finala nu era nici cea original gandita de autor, nici cea dorita de Cenzura, interesul textului constand adesea in ceea ce el nu a putut spune, dar nici nu a obturat integral. (...) Norman Manea afirma, in Referatul cenzorului, ca scriitorul se bucura de aparitia cartii mutilate de Cenzura asemenea unui parinte la aflarea vestii ca i s-a nascut un copil infirm." O infirmitate ce ascundea un instrument de propaganda subtil, acela de a sublinia ca libertatea exista...
Este o carte sufocanta, ce poate starni accese de indignare pe parcursul lecturii, insa necesara, completand imaginea unei epoci si dand masura evadarii dintr-un cosmar, dupa cum a resimtit autorul scrierea sa. Este o carte utila, ce completeaza imaginea recuperarilor memoriei de genul "cum se traia in comunism" cu capitolul "cum se scria in comunism".

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Fericirea de doi bani



Hector and the Search for Happiness (2014) 

Va spun de la inceput: filmul asta m-a dezamagit crunt. Si asta pentru ca am avut multe amagiri, legate in principal de impresia mea buna despre comediile britanice si de un casting foarte valoros ce-i contine, printre altii, alaturi de Simon Pegg, protagonistul a doua dintre cele mai bune comedii britanice, Shaun of the Dead si Hot Fuzz, pe Rosamund Pike, Jean Reno, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Toni Collette. Prin urmare asteptarile mi-au urcat printre nori si tot de acolo s-au prabusit, asemenea avionului pe care-l viseaza eroul in secventa de deschidere a filmului. Daca ar fi sa-l interpretez freudian, as spune ca Hector (un psihanalist de succes) este framantat de nelinisti sexuale. Si, vazand filmul, cred ca e cea mai corecta interpretare. Dar se incearca sa se sugereze mai mult decat atat, sa infatiseze momentul cand un barbat, in aparenta implinit si profesional si sentimental, nu-si mai gaseste locul in propria viata si incepe sa dezvolte treptat obsesia absentei fericirii. Asa ca, incurajat si de vizionara pacienta new age, psihologul porneste sa se trateze cu lumea larga, sa-si recupereze eul pierdut prin locuri unde nu calcase niciodata. 
Si de aici filmul se transforma intr-un Eat, Pray, Love in versiune masculina, cu aceleasi stereotipuri aplicate diferitelor natii si colturi de lume. Vizita la templul din varful muntelui este obligatorie, la fel si cautarea iubirii din tinerete, ce va avea o rezolvare atat de neplauzibila si superficiala. In plus, parcursul eroului este repetitiv si previzibil, orice dram de subtilitate e anulat de carnetelul in care-si noteaza cu sfintenie concluziile, in caz ca unui privitor i-a scapat vreuna, doar pentru a ajunge la aceea ca fericirea e acolo de unde ai plecat si, in mod miraculos, ceea ce nu mai prezenta interes devine brusc extrem de atractiv dupa ce ai vazut "oferta" din restul lumii. 
Totul a scartait in filmul asta, incepand chiar cu premisa, cu constructia personajului principal: un psiholog, un individ care se presupune ca lucreaza cu mintea si sufletul omului, care incearca sa-i ajute pe ceilalti sa se simta mai confortabil cu sinele, ar trebui sa stie inainte sa-si faca bagajul si sa porneasca prin lume ca nu va gasi nicaieri o exprimare concreta si palpabila a fericirii, cu atat mai mult una exterioara propriului psyche. Iluzia ca viata e in alta parta, in emotii intense de moment oferite turistilor prin orice colt strain de lume mi se pare cu atat mai stupida cu cat este imbratisata de un asa-zis psiholog. Trecand peste motivatie, reactiile lui Hector nu l-au facut deloc agreabil: da sa se indragosteasca, este parasit, pleaca mai departe. Da sa se reindragosteasca, nu i se raspunde la fel, pleaca mai departe. In lipsa de altceva mai bun, hotaraste ca tot mai bine e acasa, la culcusul caldut unde il asteapta o consoarta mamoasa si grijulie. Ca nu degeaba incearca sa ni se sugereze tot filmul ca Hector a ramas un copil (dar in sensul de pueril, nu in acela de visator si entuziast in fata lumii de langa el).  
Scenariul pacatuieste si printr-o alta carenta, aceea a scaldarii in apele caldute dintre tonul de comedie si lipsa de umor, dintre un subiect ce se incearca dramatic si fundamental si superficialitatea in abordare. Acest contrast face filmul plictisitor de urmarit, lipsit de orice atractivitate si, cum prevedea la inceput un personaj intr-una din cele doua poante pe care le contine, the search for happiness devine the search for a penis... ma rog, for a vagina in cazul de fata. 
Se pare ca multi au cazut in plasa intrebarii profunde si s-au considerat multumiti de putinul oferit pentru a duce filmul pe IMDb la o nemeritata nota 7. Mie imi trebuie ceva mai mult ca sa ma fericeasca un film. Insa asa cum cartea si filmul dupa cartea lui Elisabeth Gilbert au avut succes, probabil ca o editura ar putea sa se grabeasca sa traduca si romanul lui Francois Lelord. Sunt chiar trei avandu-l in centru pe acest Hector pe care, in ciuda simpatiei pentru Simon Pegg, l-am perceput ca un individ extrem de antipatic si redus la niste clisee dezagreabile care te fac sa te intrebi: oare chiar era nevoie ca personajul sa-si riste viata in tot soiul de combinatii mafiote pentru a ajunge la adevarurile enuntate, la indemana unui pusti de 14 ani?! Ma voi feri de carte, insa stiu ca va fi un succes, multi prefera lucrurile simple, vazute si citite de o mie de ori. Sa fie si asta o fericire a confortului, a mediului familiar :)?

joi, 20 aprilie 2017

Viata unei femei obisnuite


Carol Shields - Jurnal in piatra

Va invit sa cititi - daca nu ati facut-o pana acum - povestea vietii lui Daisy Goodwill, personaj fictiv dar construit cu o aura de veridicitate puternica, consolidata de ideea autoarei de a-i documenta biografia cu un arbore genealogic si fotografii ale personajelor. Insa nu si ale protagonistei, doar ale apropiatilor sai. Daca nu ar fi fost "Cuvantul inainte" al scriitoarei, probabil ca, vazand pozele, as fi crezut ca este o istorie reala, ele au darul de a oferi o marturie concreta, de a da chip celor amintiti in carte, de a transforma literatura in viata, mai mult decat ar face-o un film, de exemplu, care porneste tot de la bazele fictiunii. Insa nu veridicitatea este atuul principal al romanului, ci modul in care autoarea imbina totul, pe care il explica in aceeasi prefata: "In fiecare zi, cand ma asezam la masa de scris, invocam imaginea unei serii de cutii care intra una in alta. Eu construiam cutia exterioara, Daisy, pe cea interioara - iar in interiorul cutiei ei nu era nimic. Ea isi gandea - nu isi scria - povestea propriei vieti, dar era o viata din care ea, subiectul, fusese extrasa. Acesta era, mi se parea la momentul respectiv, adevarul despre vietile celor mai multe femei."
Nascuta in 1905 de o mama masiva, ce nu avea nici cea mai mica banuiala ca durerile care au sagetat-o intr-o zi pe cand pregatea masa erau cele ale nasterii ce avea sa-i curme viata, Daisy este luata in grija de o vecina ce-si va parasi sotul la scurt timp si se va muta sa locuiasca alaturi de fiul sau. Tatal va fi absent in anii fragedei copilarii, contribuind doar material la cresterea ei, pierdut in contemplarea disparitiei sotiei, marcat de gandul ca ea ii va fi ascuns sarcina, preocupat sa umple cu ceva golul din viata, ridicand, in cinstea celei disparute, asemenea lui Shah Jahan, un monument deasupra mormantului ei, un turn. 
Noi insa o urmam pe Daisy in noua familie si asistam la desfasurarea destinului sau, in paralel cu cel al secolului XX. Uneori, vocea ei ne poarta prin vartejul intamplarilor vietii. Alteori, se intercaleaza o alta, neutra, ori schimburi de scrisori si decupaje din ziare, cam in genul practicat si de Margaret Atwood in Asasinul orb. Era inevitabil sa nu ma gandesc la ea, celalata scriitoare din Canada preocupata in romanele sale de destinul femeii.
Glasul lui Daisy nu este neaparat cel predominant. Insa asemenea tatalui ei pe parcursul unui drum de trei zile cu trenul, primul facut impreuna, vorbeste ca sa umple tacerea infricosatoare, ca sa-si revendice si sa fixeze locul trecator in lumea de care se va simti in repetate randuri straina, sa si-l gaseasca in propria-i poveste. Marca tragediei nu se opreste la nastere, ci o va urma in momentele esentiale ale vietii, ascunzand o dubla vinovatie, ca si senzatia de detasare si instrainare ce-i da cartii un aspect tragic si nostalgic. Nu cunoastem niciodata gandurile eroinei in profunzime, unele momente se desfasoara pe fast forward, reconstituindu-se din scrisori, marturii, teorii ale celor din jur privind sentimentele personajului principal, un personaj principal devenit, in timp, accesoriul neimportant al vietilor altora. 
"Viata este o continua recrutare de martori. Se pare ca avem nevoie sa fim vazuti in posturi extravagante sau rusinoase ca sa ni se dea atentie. Propria noastra memorie e mult prea apreciativa, si asta e cea mai amabila afirmatie pe care o pot face. E nevoie si de alte relatari, de alte perspective, dar chiar si asa ceremoniile cele mai importante - nasterea, dragostea, moartea - sunt fixate in amintire de oricine si orice se gaseste la indemana. Ce noroc, ce capriciu!"
Acest joc al perspectivelor ce-i delimiteaza existenta ne ascunde gandurile eroinei, ca si cum un strat de ceata s-ar intinde pe o mare in care clocotesc vartejuri si turbulente nebanuite. Insa incapacitatea de a dezgoli personajul pana in cele mai profunde trairi nu este o lipsa a cartii, ci o alegere, un castig, este modul particular al autoarei de a edifica, etapa cu etapa, caramida cu caramida, o viata, cu momentele ei reprezentative, dar si cu incapacitatea de a-i gasi vreun sens, cu sentimentul ca uneori, privite din exterior, existentele celorlalti sunt mai bune decat cea proprie, cu oglinzi deformate ale realitatilor subiective, cu secvente traite sau doar inchipuite, cu imagini prafuite de timp descoperite de generatiile urmatoare, ce dau si ele, intr-un fel, masura celei care le-a fost mama, bunica, matusa, dar si a timpului in care a trait, cu constrangerile si perspectivele lui. Un roman contemplativ ce s-a potrivit minunat cu dispozitia mea la malul marii.

luni, 17 aprilie 2017

Litoralul romanesc in aprilie

Am profitat de mica vacanta de cateva zile pentru o fuga la mare. Spre deosebire de multi dintre cei 98% de buni crestini care pretind ca indopatul cu drob si oua ii impregneaza cu cele sfinte, eu recunosc ca nu am deloc legatura cu ele, ca a paste fericit inseamna pentru mine a zburda prin pustietati, ca lumina sfanta este aceea oferita de stele si ca imi place sa fac lucrurile in contratimp cu multimea. Asa ca de ce de 1 mai, cand hoardele de turisti se vor imbulzi pe litoral, si nu acum, cand pot sa salut marea in liniste?! Asa ca am pornit pe cele patru roti, de la sud spre nord, prin statiunile Marii Negre.
Cu Vama Veche s-a rupt demult acea legatura speciala pe care an de an o eroda aparitia cate unei noi terase si a tot mai multor indivizi pentru care a merge la mare inseamna "distractie" si betie. Pastrez nostalgia timpurilor cand nu existau decat carciuma lui Ovidiu de pe plaja (ce o mai face oare Ovidiu cel cu pletele albe si o sclipire atat de tanara in priviri, cel fixat intr-o varsta nedefinita din momentul cand l-am intalnit prima oara pana cand, vreo 15 ani mai tarziu, a incetat sa mai frecventeze Vama?) si cherhanaua cu vreo 2-3 mese. Insa legatura de care ziceam s-a rupt definitiv acum vreo 4 ani, ultima data cand ajunsesem in Vama, cand in urma taierii cortului am hotarat sa nu mai calc pe-acolo niciodata... cel putin in sezon. A merge la mare in aprilie s-a dovedit insa o experienta frumoasa, ce m-a facut sa retraiesc intrucatva acele timpuri cand auzeai in jur doar clipocit de valuri si tipete de pescarusi, fara muzici amestecate duduind de la 10 terase in acelasi timp, facandu-si concurenta mai mult prin nivelul sonor decat prin calitate. E placut, dar nu pot sa uit ca in curand nu va mai fi, pentru ca pe plaja se inalta hidos si amenintator scheletul unei discoteci noi, care nu era cand fusesem ultima oara, strategic asezata cat sa acopere sonor si coltul ceva mai linistit dinspre pescari,
ridicata probabil de aceiasi oameni pentru care scrierea unui cuvant simplu in limba romana este un efort imposibil. 
Dar seara, cand s-a asternut linistea, m-am simtit aproape ca atunci... A doua zi dimineata, o lebada despicand gratios valurile a trecut sa ne salute.
Am vazut pescarusi, scoici si melci, pescarii indeplinindu-si nestingheriti ritualul zilnic de verificare a plaselor, cativa plimbareti pe plaja, nu multi, oameni fugiti de acasa, ca si noi, in cautare de liniste si comuniune cu natura, un nefericit sarpe rapus cine stie de ce sau de cine (mai intai am crezut ca e viu, abia cand m-am apropiat sa-l pozez am observat ca avea coada franta)
un fazan care traversa strada la iesire din Vama (a ajuns cu bine pe partea celalata), cativa popandai jucandu-se prin iarba, prea rapizi pentru a-i lua cu mine intr-o imagine. Nu mi-au lipsit deloc galagia din timpul verii, aglomeratia, aerul acela hipsteresc pe care-l aduc unii dintre cei care o frecventeaza, in cautarea boemiei pierdute. Si nici nu mi-a starnit dorinta de a o vizita in perioada cand se umple, asta cred ca e momentul anului cand Vama se apropie cel mai mult de motivele pentru care am indragit-o candva. 

Am pornit apoi spre nord, din statiune in statiune, pentru a vedea cum mai arata litoralul. De unele ma leaga amintiri si nostalgii ale copilariei, din anii turismului socialist cand veneam cu parintii, cu bilet sau cu cortul, prin altele am trecut din simpla curiozitate ori pentru a-mi confirma - din pacate! - anumite prejudecati. Multe arata ca un amestec ciudat si descumpanitor de modern si decrepit, de cladiri vechi cu fata noua, cladiri noi desprinse dintr-un alt film si ruine. 
Am cautat capul Capului Aurora, imi inchipuiam, desi nimic din amintirile mele nu-si gasea vreo baza in acea imagine mentala, ca ar fi un fel de Cap Kaliakra, se pare insa ca promontoriul este format dintr-o zona mai larga, cam tot ce a mai ramas din padurea Comorova plus Aurora si vreo doua statiuni vecine, de unde si senzatia ca Neptun ar fi cea mai inverzita statiune de pe litoral. Hotelurile cu nume de pietre pretioase sunt in continuare, insa au devenit cam de nerecunoscut pentru cineva care n-a mai calcat pe acolo de vreo 30 de ani si mai bine.
Plaja de la Aurora arata cam asa
si scheletul circular ma face sa-mi inchipui ca vara nu este chiar o idee fericita sa fii prin zona, pare un bastion (sau cap, daca vreti) al Romaniei maneliste. 
Trecem repejor prin vecinele ei si iesim din nou la drumul principal, pentru a-l urma pana la Costinesti. Epava e inca acolo, spre deosebire de cea din Vama, transformata in decor in Laptarie, 
la fel si Obeliscul, reper al statiunii si punct de intalnire pe vremea cand telefonul mobil nu era nici cu mintea conceput
insa paraiasul care se traversa cu piciorul, legand lacul de mare, a fost transformat in ditamai canalul
si nu chiar de ieri-de azi, judecand dupa aspectul simbolurilor rugintelor iubiri, agatate de balustradele celor doua poduri: 
Pe aleea de langa plaja s-a construit mult, urat si haotic, 
intreaga statiune arata chiar si asa, nepopulata, ca o pravalie ieftina (si nu ma refer la preturi, asta n-am de unde sti) si mizera:
 Nostalgiile copilariei mi-au purtat pasii si prin Eforie Nord, unde mergeam destul de des cu parintii, in camping. Plaja arata diferit, mult mai larga, nu stiu daca a fost adus nisip sau a avut loc vreun soi de fenomen invers eroziunii din sudul litoralului, probabil prima varianta, dar digul pe care ma jucam printre stabilopozi si-l priveam pe tata pescuind guvizi este pe jumatate ingropat in nisip.
Pe un drum destul de dubios, prin spatele celor trei hoteluri din capatul statiunii, ce mi se pareau odinioara impunatoare, insa acum, cu noua lor fata pastelata au capatat aspectul unor blocuri neutre, am trecut podul nou de la Agigea, in cautarea a ceea ce era marcat pe harta ca "dunele marine de la Agigea", o rezervatie naturala ce s-a dovedit imposibil de detectat cu al saselea simt, cel care nu se bazeaza pe indicatoare inexistente. Insa a fost un mod elegant de a ocoli Mamaia, statiunea pe care o boicotez din principiu din cauza taxei. Si un mod inedit, in drumul spre nord, de a vedea minunatele si hidoasele investitii din judetul Constanta. 
Stiati ca exista o autostrada Constanta-Ovidiu? Se numeste A4 si teoretic ar fi trebuit sa ajunga la Tulcea, deocamdata s-a oprit, nu ma intrebati de ce, la Ovidiu. Stiati ca in Navodari exista o piata de peste, asa-zis centru transfrontalier de afaceri care arata cam asa? Cica ar fi o pastruga.
Ca arata oribil nu e o problema penala, in fond fiecare administratie cu inclinatiile ei estetice, problema este ca a costat 1 milion si jumatate de euro (da, chiar atat!), a fost inaugurata anul trecut de puscariabilul primar Nicolae Matei si de atunci zace nefolosita, degradandu-se pe zi ce trece. 
Continuam: stiati ca intre Navodari si Mamaia-Sat, prin mijlocul campului, exista pe marginea drumului iluminat stradal cu panouri solare? Ce mai conteaza cum arata trotuarul?!
Si tot acolo este un minunat drum lat, cu patru benzi, pe care zici ca a dat PSD-ul aceluiasi Matei cu bomba...  Cica ar fi si o pista de biciclete. Nu recomand parcurgerea ei fara MTB. Si, in lipsa vreunei idei originale, podul din Navodari a fost infrumusetat cu sase mici sirene care au mai scos din bugetul local inca vreo 12 miliarde de lei, sper ca totusi vechi.
 
Si daca Mihai Viteazul nu a ajuns prin Dobrogea, macar statuia lui facut-o... 
Trecem repejor pe langa relicvele din epoca apusa ale fostei fabrici de uraniu de la Corbu 
si, dupa un scurt proces de constiinta (oare chiar merita sa le dam bani baronilor de Constanta?) in care gena de fraier, mult mai puternica, triumfa asupra celei de hot, achitam online taxa de 20 de lei/zi de intrare in rezervatia Deltei Dunarii indreptandu-ne spre Vadu. Intalnim berze, starci, egrete si parca lumea incepe din nou sa para mai frumoasa. Ca in povestile copilariei, ajungem la o raspantie de trei drumuri. Alegem unul dintre ele, insa ne oprim cand mai aveam cateva sute de metri pana la plaja, pentru ca baltile adanci din solul nisipos ne fac inaintarea imposibila. Un altul, la fel de nisipos, prevede o calatorie lunga si plina de dificultati. Al treilea, cel pietruit, este bun, ne scoate la plaja. 

Si, cand ajungem, tot ea, marea, intampinandu-ne mangaiata de soare, ne face sa intelegem ca explorarea a meritat si am ajuns la acel liman cautat,

acolo unde scoicile nu au fost inca anul asta privite de ochiul uman si unde doar pescarusii si lebedele sunt martori ai trecerii noastre.
Faptul ca e o plaja atat de lunga ma face sa sper ca poate si vara s-ar gasi pe ea vreun colt respirabil de Mare Neagra, nepoluat fonic sau comportamental, dar asta ramane de investigat mai tarziu. 
Si tot ea, buna mare, a avut amabilitatea de a ne trimite acasa azi-dimineata cu o ploaie rece si un vant sfichiuitor, pentru a nu ne lasa sa ne para rau ca ne despartim.... pana data viitoare. 

joi, 6 aprilie 2017

Tinuturile copilariei


Cesare Pavese - Luna si focurile

Pe Pavese il cunosteam prin poezii si mai ales prin jurnalul sau, Il mestiere di vivere, o carte care mi-a marcat anii de formare, regasindu-mi in randurile ei multe dintre incertitudinile si dilemele metafizice. Nu stiu daca Pavese m-a influentat sau l-am iubit tocmai pentru ca s-a pliat atat de bine pe ceva care era deja inradacinat in mintea mea... Cred ca a mai fost candva un volum de povestiri, dar cum nu-mi aduc prea bine aminte de el pot sa spun ca Luna si focurile este prima mea intalnire cu proza lui Pavese. Prezentat drept capodopera lui (n-as sti sa spun cat este adevar si cat este marketing, fiindca nu am termeni de comparatie), romanul acesta ne poarta intr-o atmosfera desprinsa parca din filmele neorealismului italian, in lumea patriarhala a satului italian de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Totul incepe cu intoarcerea din America a unui emigrant intr-un fantomatic "acasa", unde multe s-au schimbat. Pana si clarinetul lui Nuto, prietenul sau din copilarie, a amutit. 
"Dorinta pe care o avusesem candva in sange (intr-o dimineata, intr-un bar din San Diego aproape ca imi pierdusem mintile) de-a iesi la soseaua aceea, de-a ocoli portita prin locul dintre pin si cotitura teilor, de-a asculta mai intai glasurile, rasetele, gainile, ca apoi sa spun: "Uitati-ma, m-am intors", aparand in fata figurilor naucite ale tuturor - ale servitorilor, ale femeilor, a cainelui si a batranului (ochii albastri si ochii negri ai fetelor m-ar fi recunoscut de pe terasa), dorinta aceea nu ma parasise nici acum. Ma intorsesem, iesisem la sosea, facusem avere - dormeam la Angelo si stateam de vorba cu Cavalerul -, dar figurile, glasurile, mainile care trebuiau sa ma cerceteze si sa ma recunoasca nu mai erau. Ceea ce ramasese era ca o piata a doua zi dupa balci, o vie dupa cules, o intoarcerere de unul singur, la restaurant, cand cineva te-a parasit."
Printre rememorari alaturi de Nuto ale copilariei comune, ale conditiei de exilat in America, pe de o parte, si de ramas acasa, in timpul razboiului, pe de alta, cel intors, pe care oamenii care si-l mai aduc aminte il cunosteau cu porecla Tiparul, penduleaza intre ceea ce nu se schimba niciodata si ceea ce devine de nerecunoscut, in permanenta transformare. Imagini, chipuri si mirosuri ce poarta amprenta idilica a copilariei dau o tusa melancolica acestui tablou al satului italian de dupa razboi, nu foarte diferit de cel autohton. Si oricat ar parea de ciudat, fatalismul nu este o particularitate mioritica, asa cum multi clameaza. Profilul taranului italian este similar, cu aplecarea spre predestinare si, in absenta oricaror perspective de a scapa de saracie, cu fatalismul diluat in litri de alcool. 
Nu este o carte cu un fir epic propriu-zis, alcatuindu-se din imagini si amintiri, din nevoia de recuperare a unui trecut, de regasire a radacinilor. Insa e o carte frumoasa, infuzata cu lirism, cu o atmosfera nostalgica si melancolica ce m-a cucerit. Pavese penduleaza intre emotii, uneori expediaza soarta unui personaj in cateva randuri, lasa multe spatii libere imaginatiei cititorului, mizand si pe impactul pe care il au lucrurile nespuse, sugerate, prelungeste pana spre final incertitudinea legata de destinul unor persoane ce s-au impregnat adanc in amintirile personajului. Umbrele razboiului, mortii ce inca sunt descoperiti in zona, se impletesc cu umbrele trecutului, cu destinul celor plecati din viata inainte ca Tiparul sa-i poata revedea. Iubirea pentru tinutul la care revine se impleteste cu amintirea fostelor iubiri, ale caror ecouri razbat ca dintr-o alta viata. Totul se construieste intr-o alternanta a imaginilor din trecut cu cele din prezent, unde fiecare detaliu adauga culoare unui spatiu prin care vezi perindandu-se copii prin colbul drumului, partizani prin padurile de pe dealuri, fascisti prin orase, tarani ce incearca sa-si duca traiul de pe o zi pe alta prin vii si pe ogoare. Este o carte densa, ce oscileaza intre o anumita magie poetica si verismul cel mai crud. 
Se simte in gandurile carora le da glas eroul dorul autorului dupa o copilarie care i-a lipsit, fiind nevoit sa se maturizeze prea devreme. Nu doar imaginatia, ci si imaginile imprimate in minte de la o varsta frageda creeaza un tablou in care, chiar si atunci cand se atinge implinirea materiala, nu prea este loc pentru fericire in timpul trairii, nici in cel al rememorarii, ci doar in cel al unor amintiri fixate in timp ca niste fotografii pe care le privesti dupa ani si ani cu un zambet trist pe chip.