S-a discutat mult dupa 1989 despre cenzura tuturor formelor de exprimare din perioada anterioara, in termeni mai precisi sau mai vagi. Studiul de fata, insa, vine cu o abordare punctuala a institutiei cenzurii, reprezentata de Directia Generala pentru Presa si Tiparituri, fata in fata cu textul literar. Avand acces la arhivele in care sunt pastrate referatele cenzorilor, cu expunerea motivelor pentru care o lucrare putea fi integral respinsa ori trunchiata, autorul desfasoara nu doar o munca de cercetare, ci si una pe care m-as hazarda sa o numesc detectivistica, tinand cont ca este alcatuita din investigarea motivelor pentru care criminalul, cenzorul care omoara textul, decide sa intreprinda acest act. Uneori, ele sunt transparente si tin de inadecvarea operei la linia generala a partidului unic. Alteori, urmeaza cai alambicate ce au de-a face cu subiectivitatea unui cenzor prea zelos. Cand filtrul strict al cenzurii lasa sa-i mai scape cate un titlu indezirabil ori prea bine receptat, institutia devine si mai vigilenta, conditiile de publicare si mai stricte, creand un adevarat aparat represiv in care cenzorul, supus greselii umane, risca sa fie sufocat de cerintele ierarhice ori ale potentatilor vremii. Pe scurt, definitia literaturii "eretice" este una extrem de subiectiva, reprezentand tot ceea ce cenzorul consiedera ca atare in referatul sau, validat de superiori.
Investigand doctrina DGPT, autorul detecteaza trei principii, trei "masti" in spatele carora un text trebuie sa se ascunda pentru a vedea lumina tiparului: 1. cea asa-zis democrata, culmea, una total nedemocrata pentru creator, pentru ca se rezuma la arta pusa "in slujba poporului", a aspiratiilor comuniste; 2. cea populista, care incearca sa contracareze opinia, corecta de altfel, a marginalizarii si excluderii intelectualilor, transferand autorilor "vina" de a nu fi accesibili maselor; 3. cea educativa, de asemenea conforma cu spiritul moral promovat de profilul omului comunist. Si de aici fiecare cenzor ajunge sa-si creeze un set propriu de criterii, in care ideologia oficiala si aspectul politic primeaza asupra esteticului.
Sunt respinse manifestarile artistice prea transparente, ce fac aluzii vizibile la sistemul social, dar si cele ermetice, considerate sterile, lipsite de continut. Justificarile cenzurii sunt atat de multe si imposibil de conceput de mintea umana incat cartea ofera un peisaj al constrangerilor la care era supusa arta epocii si celor care au trait si au citit pe atunci, nu doar celor mai tineri. Si lucrul este valabil nu doar pentru literatura, ci si pentru celelalte arte. De exemplu, pictura. Nicolae Argintescu-Amza, critic literar, isi exprima viziunea despre Picasso si Chagall in termenii urmatori:
"In arta, Occidentul continua sa produca tablouri cu imagini jalnice sau diforme, cu figuri desfigurate, cu burti umflate si inverzite, cu un ochiu in locul gurii si cu narile asezate la ceafa (...) Autorii acestor imagini au un anumit talent, dar este un talent bolnav. (...) In arta, el inseamna anacronism si decadenta. (...) Formele, liniile si culorile pot deveni, ca si cuvintele, "Pistoale incarcate"." Si ma intreb daca distinsul critic nu se contrazice in afirmatia sa atunci cand, pe de o parte, blameaza "instalarea picturii intr-o viziune strict decorativa" si pe de alta sesizeaza faptul ca, prin tuse si culori, pictura se poate transforma in "pistoale incarcate". Nu absenta oricarui sens, ci prezenta unui sens periculos, deranjant este acuzata de fapt.
Autorul investigheaza sistematic fiecare directie literara a vremii, exemplificand refuzul anumitor teme si curente cu extrase din rapoartele cenzorilor. Nici critica literara nu are scapare, criticul devenind de multe ori un dublu al cenzorului, silit sa promoveze literatura militanta, sa inoate in ape tulburi, fara sa aiba voie nici sa faca observatii ireverentioase la adresa scriitorilor canonici, dar nici sa adere prea entuziast la ideile lor.
Ne este prezentata si cealalta fata, lupta scriitorului cu institutia, compromisurile pe care le accepta (sau nu) pentru ca manuscrisul sa-i fie publicat. Daca Bunavestire a lui Nicolae Breban a aparut cu speranta ca acolo unde cenzorul a renuntat sa faca anumite modificari derapajele de la linia oficiala vor fi compensate de vocile criticii si, daca nu se intampla, se va interveni in publicarea cronicilor, lasandu-le doar pe cele negative, romanul Ostinato al lui Paul Goma, dupa ce a fost scris si rescris, fapt ce i-a provocat autorului o reactie inversa, de adaugare de pasaje considerate controversate, a aparut pana la urma in Germania.
Si, dupa cum remarca Liviu Malita, din tot acest razboi nimeni nu avea de castigat:
"Multe carti au aparut desfigurate in urma confruntarii cu Cenzura. Forma lor finala nu era nici cea original gandita de autor, nici cea dorita de Cenzura, interesul textului constand adesea in ceea ce el nu a putut spune, dar nici nu a obturat integral. (...) Norman Manea afirma, in Referatul cenzorului, ca scriitorul se bucura de aparitia cartii mutilate de Cenzura asemenea unui parinte la aflarea vestii ca i s-a nascut un copil infirm." O infirmitate ce ascundea un instrument de propaganda subtil, acela de a sublinia ca libertatea exista...
Este o carte sufocanta, ce poate starni accese de indignare pe parcursul lecturii, insa necesara, completand imaginea unei epoci si dand masura evadarii dintr-un cosmar, dupa cum a resimtit autorul scrierea sa. Este o carte utila, ce completeaza imaginea recuperarilor memoriei de genul "cum se traia in comunism" cu capitolul "cum se scria in comunism".
Sunt respinse manifestarile artistice prea transparente, ce fac aluzii vizibile la sistemul social, dar si cele ermetice, considerate sterile, lipsite de continut. Justificarile cenzurii sunt atat de multe si imposibil de conceput de mintea umana incat cartea ofera un peisaj al constrangerilor la care era supusa arta epocii si celor care au trait si au citit pe atunci, nu doar celor mai tineri. Si lucrul este valabil nu doar pentru literatura, ci si pentru celelalte arte. De exemplu, pictura. Nicolae Argintescu-Amza, critic literar, isi exprima viziunea despre Picasso si Chagall in termenii urmatori:
"In arta, Occidentul continua sa produca tablouri cu imagini jalnice sau diforme, cu figuri desfigurate, cu burti umflate si inverzite, cu un ochiu in locul gurii si cu narile asezate la ceafa (...) Autorii acestor imagini au un anumit talent, dar este un talent bolnav. (...) In arta, el inseamna anacronism si decadenta. (...) Formele, liniile si culorile pot deveni, ca si cuvintele, "Pistoale incarcate"." Si ma intreb daca distinsul critic nu se contrazice in afirmatia sa atunci cand, pe de o parte, blameaza "instalarea picturii intr-o viziune strict decorativa" si pe de alta sesizeaza faptul ca, prin tuse si culori, pictura se poate transforma in "pistoale incarcate". Nu absenta oricarui sens, ci prezenta unui sens periculos, deranjant este acuzata de fapt.
Autorul investigheaza sistematic fiecare directie literara a vremii, exemplificand refuzul anumitor teme si curente cu extrase din rapoartele cenzorilor. Nici critica literara nu are scapare, criticul devenind de multe ori un dublu al cenzorului, silit sa promoveze literatura militanta, sa inoate in ape tulburi, fara sa aiba voie nici sa faca observatii ireverentioase la adresa scriitorilor canonici, dar nici sa adere prea entuziast la ideile lor.
Ne este prezentata si cealalta fata, lupta scriitorului cu institutia, compromisurile pe care le accepta (sau nu) pentru ca manuscrisul sa-i fie publicat. Daca Bunavestire a lui Nicolae Breban a aparut cu speranta ca acolo unde cenzorul a renuntat sa faca anumite modificari derapajele de la linia oficiala vor fi compensate de vocile criticii si, daca nu se intampla, se va interveni in publicarea cronicilor, lasandu-le doar pe cele negative, romanul Ostinato al lui Paul Goma, dupa ce a fost scris si rescris, fapt ce i-a provocat autorului o reactie inversa, de adaugare de pasaje considerate controversate, a aparut pana la urma in Germania.
Si, dupa cum remarca Liviu Malita, din tot acest razboi nimeni nu avea de castigat:
"Multe carti au aparut desfigurate in urma confruntarii cu Cenzura. Forma lor finala nu era nici cea original gandita de autor, nici cea dorita de Cenzura, interesul textului constand adesea in ceea ce el nu a putut spune, dar nici nu a obturat integral. (...) Norman Manea afirma, in Referatul cenzorului, ca scriitorul se bucura de aparitia cartii mutilate de Cenzura asemenea unui parinte la aflarea vestii ca i s-a nascut un copil infirm." O infirmitate ce ascundea un instrument de propaganda subtil, acela de a sublinia ca libertatea exista...
Este o carte sufocanta, ce poate starni accese de indignare pe parcursul lecturii, insa necesara, completand imaginea unei epoci si dand masura evadarii dintr-un cosmar, dupa cum a resimtit autorul scrierea sa. Este o carte utila, ce completeaza imaginea recuperarilor memoriei de genul "cum se traia in comunism" cu capitolul "cum se scria in comunism".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.