Doua chipuri ale lui Soseki

Natsume Soseki - Calatoria. Sovaiala

Lecturile ajung cateodata sa se lege intre ele prin fire nebanuite. Acum cateva luni, citeam Sarinagara, cartea lui Philippe Forest ce-l are printre protagonisti si pe Soseki, despre care aflam atunci ca ar fi creatorul romanului japonez modern. Daca despre cartile sale nu stiam prea multe, ii cunosteam viata de copil nedorit, dat spre adoptie, retrimis parintilor naturali dupa divortul celor adoptivi, evenimente ce aveau sa pusa asupra intregii sale vieti amprenta tristetii si a inadecvarii, a incapacitatii de adaptare, dezvoltandu-i simtul analitic si (auto)critic.
Cele doua micro-romane care compun volumul de fata au tonuri si nuante total diferite. Calatoria m-a ajutat sa inteleg mai bine radacinile literare ale lui Kawabata. Cum spuneam si in cazul lui, sensibilitatea sufletului japonez revarsandu-si petalele ca florile de cires peste asfintiturile pierdute printre crestele muntilor nu prea imi misca sufletul cand ia forma literara, o prefer pe aceea a culorilor, a diafanelor peisaje pictate in secolele XV-XVI. Calatorul nostru, poet si pictor, isi transforma experienta intr-un adevarat haiku, pentru a reda frumusetea unei lumi fragede, poezia umbrelor, a unei voci cantand, alunecarea unei siluete, soapte si sunete ce se pierd incet in departarea, incercand in acelasi timp sa surprinda pe chipul modelului ce-l fascineaza, nonconformista fiica a gazdei sale, acea expresie care sa-i asigure nemurirea. Dincolo de lirism, gasim si consideratii despre arta, despre structura artistului ce vede frumusetea intrinseca a fiecarui lucru, despre logica poeziei. M-a cam plictisit, ce-i drept.
Din fericire, cu totul altul este tonul in Sovaiala, cum a fost tradus in limba romana mini-romanul dupa o traducere in engleza ce purta titlul "Grass on the Wayside". Kenzo, eroul de aici, este un alter-ego al autorului, intr-o carte scrisa cu un an inaintea mortii, ca o justificare a instrainarii sale de cei din jur, a incapacitatii de a comunica, de a se bucura. Gesturi inabusite inainte de a fi comise, cuvinte stinse inainte de a fi pronuntate puncteaza o relatie in care cei doi soti trec prin viata ca doi straini, incapabili de apropiere. Ceea ce din afara se percepe drept raceala si indiferenta este de fapt un suflet ranit, sfasiat de propriile nelinisti si ezitari.
Total diferita ca abordare de Calatoria, unde vocea poetului-pictor te inunda cu sensibilitaturi si delicateturi, Sovaiala are un ton rece, sec, calculat, analiza psihologica impletindu-se cu reflectii despre obligatiile familiale, cu tot disconfortul cauzat de acestea, intr-o permanenta alternanta a trecutului cu prezentul. Nu mi-am putut stapani totusi intrebarea: "ce caut eu in aceasta carte?" E mult prea personala, tine cititorul cumva pe margine, mi se pare ca am nimerit in locul si in momentul nepotrivit, ca risc sa devin, asemenea tatalui vitreg al lui Kenzo, care doreste sa reia cu el o legatura demult intrerupta, un "mesager al amintirilor neplacute", o fantoma ce zdruncina fragilul echilibru al personajului. Apasarea asta maladiva a singuratatii risca sa fie contagioasa si nu asta-mi doresc acum. Nu stiu sa va spun daca e o carte buna sau nu, fiindca mie mi-a dat o stare neplacuta, n-as recomanda-o, dar poate tocmai aici sta frumusetea ei dureroasa, in capacitatea de a transmite ceva, nu a trecut la fel de indiferenta ca si Calatoria pe langa mine... Cand o inchid, avertismentul de final imi persista in minte: "In viata, aproape nimic nu se termina. Lucrurile care se intampla o data se vor intampla mereu, numai ca se intorc luand infatisari diferite si asta ne insala." Si nu pot vedea aici un semn de optimism, nici nu era asta intentia, ai putea crede ca e bine ca lucrurile bune din viata fiecaruia sa revina, nu?! Dar cartea m-a impregnat cu destula tristete cat sa cred ca numai alea rele se vor intampla din nou...