Elefanti roz cu aripi de ciocolata

Witold Gombrowicz - Bakakai 

De ce mi-am intitulat astfel postarea?! Din acelasi motiv pentru care autorul cartii de fata si-a denumit colectia de povestiri Bakakai: pentru ca nu are absolut nici o (nu-mi atrageti vreodata atentia ca se scrie impreunat, stiu, dar refuz sa o fac) legatura cu continutul, lucru cat se poate de in spiritul autorului, maestru intr-ale non-sensului si confuzarii cititorului. Fiecare carte a lui Gombrowicz este pentru mine o provocare, stiu atunci cand o incep ca un gest marunt, ce pare la inceput insignifiant, poate deveni pretextul pentru o rasturnare a situatiei, a raporturilor de forta intre personaje, ca orice conformism sau tabu va fi calcat in picioare, potrivit firului conducator ce-i strabate toata opera, acela al libertatii absolute de creatie, de a face ceea ce doreste din personaje, din limba in care scrie, din situatiile in care-si pune eroii, poate cele mai insolite din intreaga literatura, tocmai pentru ca de multe ori urmeaza o logica ascunsa, rareori explicata. Si tocmai de aceea, atunci cand explicatiile vin, te fac sa te indoiesti de tine, de capacitatea ta de a rationa, provocandu-ti continuu complexe de receptare, nesiguranta si ezitari.
De exemplu, de ce un soldat caruia sufletul i-a fost pustiit de atrocitatile razboiului ar decide brusc sa devina comunist? Tocmai pentru "ceea ce este strain, ostil si incomprehensibil in intelesul lui, dar, mai presus de orice, ceea ce ii face pana si pe indivizii cei mai seriosi sa ridice din umeri sau sa scoata din ei tipete de scirba si de groaza". Gombrowicz te face sa te simti incomod, te urmareste si te bantuie cu intrebarile si logica lui, asemenea personajului din povestirea ce deschide volumul, ce-l transforma pe avocatul Kraykovski in subiectul unei obsesii, al unei adulatii pornite din ura.
Si totusi nu te poti stapani sa nu-i admiri tehnica de a jongla cu genurile literare, de a te plimba prin cercurile inaltei societati la un sofisticat ospat de post ce are in el ceva grotesc si ireal, pentru a te arunca, ceva mai incolo, in temnita unde este tinut un ucigas cu sange rece, un bandit cu un singur punct slab, frica de sobolani, sau pentru a te trimite pe fundul oceanului, impreuna cu prizonierul unui negru alb, ale carui aventuri sunt demne de baronul Munchausen. Te temi sa nu devii si tu, printr-un joc crud al autorului cu cititorul, supus acelorasi constrangeri si gesturi respingatoare cu care-si trateaza personajele, sa nu te invite colocvial sa degustati impreuna un os din gunoi pentru a-ti dovedi dragostea... Iar daca refuzi, n-ar fi exclus sa te trezesti acuzat de vreo crima, printr-o rasturnare de situatii ce face ca uneori victima sa devina culpabila, sau macar sa fii tinta acelui ciudat spirit de gluma sau al ironiei acide de care este capabil.
Gombrowicz din aceste povestiri ma fascineaza dar ma si sperie putin, fara sa stiu exact daca motivul e la mine sau la el: sa fie capacitatea mea de imaginatie mult prea limitata sau a lui lipsita de orice bariera a logicii si a regulilor de constructie a textului?! Sa incerc prea mult sa gasesc sensuri si justificari unor gesturi si cuvinte cand ar trebui doar sa ma las in voia valului?! Nu stiu, dar am simtit nevoia sa atenuez putin prin titlul acela ludic cu gust dulce senzatia confuza pe care mi-a lasat-o cartea. Au fost povestiri care au mers frumos, fluent, dar si altele in care n-am incetat sa ma intreb ce-o fi vrut sa-mi spuna... Si gata, nu mai zic altceva, ca nu mai stiu de unde sa apuc firul logic si risc sa ma incurc si mai tare, ca o biata musculita, in plasa asta literara in care am picat... Citesc si(-mi) plang (de mila). Citesc si-mi vin in minte niste cuvinte ale lui Cortazar, care spunea undeva ca ceea ce denumim absurd nu este de fapt decat propria noastra ignoranta.