Despartiti de razboi, uniti de absenta luminii

Anthony Doerr - Toata lumina pe care nu o putem vedea

In alte imprejurari, ar fi putut fi o poveste de dragoste. Dar asta intr-o alta realitate, in care istoria omenirii nu ar fi cunoscut al Doilea Razboi Mondial. Asa, nimic din ce ar fi putut sa fie nu s-a intamplat. El si Ea s-au intalnit cateva ore, spre sfarsitul razboiului. Povestea de dragoste nu a existat. A existat in schimb o poveste a iubirii pentru viata, a pasiunilor strivite de senilele huruitoare, ce se transforma intr-o carte de o frumusete dulce-amaruie, a candorii inabusite de mirosul prafului de pusca si de suieratul obuzelor. O carte a luminii interioare careia razboiul ii refuza exteriorizarea, a ochilor deschisi sa vada, in loc de frumos, oroarea. Ea este frantuzoaica, oarba de la sase ani. El este german, orfan de suficient de mult timp incat sa inteleaga ca destintul care il asteapta, acela de lucrator in mina, este o condamnare la moarte. Deasupra lor, pluteste legenda unui diamant blestemat ce-i aduce nemurire posesorului, dar rasfrange peste cei din jur tragedie si blestem. Toate isi vor gasi un punct convergent la Saint-Malo, fortareata franceza mistuita in august 1944 de bombe. 

Dar aici este doar inceputul cartii. De fapt, sfarsitul, pentru ca tot restul e o intoarcere in timp, in care aflam cum soarta celor doi a avut un punct comun ce i-a influentat inca de dinainte de a se cunoaste. Intre cele doua momente, avem un razboi in care invata sa supravietuiasca. Separat, nu impreuna. Si pe baricade opuse, evident. Asa se construieste treptat, din detalii adaugate subtil, o istorie ce aduce cu fiecare capitol elemente noi, facandu-si cititorul sa stea cu sufletul la gura, sa vrea sa afle ce se intampla mai departe. Nu exista stagnare, eroii au un drum al lor ce se imbogateste cu fiecare pagina, gesturile si actiunile lor, de o candoare contrastanta cu lumea violenta in care traiesc, impresioneaza. Nu stiu daca e de vina si faptul ca are in prim-plan copii, unul confruntat cu intunericul in sensul propriu, celalalt cu perspectiva lipsita de lumina a plecarii din orfelinat in mina, acolo unde si tatal sau si-a gasit sfarsitul. Marie-Laure detine sensibilitatea celor privati de un simt, care le acutizeaza pe celelalte. Si are un tata ce mi-a amintit de personajul lui Benigni din La vita è bella, ce incearca sa aduca permanent, macar in sens figurat, lumina in viata fiicei sale. Werner are sensibilitatea orfanului ce-si gaseste refugiu intr-o pasiune si-si transforma singuratatea intr-o ocazie de studiu, de invatatura, ce-l va purta intr-o scoala de elita unde se pregatesc soldatii perfecti ai armatei naziste.Cine nu tine pasul si prefera sa contemple zborul pasarilor e out. Cine are aspiratii diferite, fie si le inabusa, fie va fi exclus.
Cititi aceasta carte frumoasa in care pana si aventurile capitanului Nemo devin un simbol, o forma de rezistenta. Si urmati indemnul, redundant in sine, dar potrivit in contextul cartii, ce-i rasuna lui Werner in minte si-i calauzeste pasii: "Deschideti ochii si vedeti cu ei tot ce puteti inainte sa se inchida pe vecie."
Este o carte adresata mai mult simturilor decat ratiunii, pentru ca, asemenea personajelor, ceea ce nu putem vedea putem auzi, mirosi, pipai. Lumini albastrui, galbui, verzui ne calauzesc pasii printr-o noapte a ororii traite de ambele parti ale razboiului.
Daca ati mai intrat pe aici, probabil stiti parerea mea (depreciativa) despre best seller-e.  Dar se poate si asa, ca o carte, in ciuda faptului ca a devenit best seller, sa atinga resurse emotionale mai adanci, sa aiba o structura ramificata dar bine pusa la punct, care sa functioneze ca o impingere a naratiunii inainte, nu ca un carlig previzibil pentru cititorii ce se simt confortabil in aceeasi schema, sa nu-si dezvaluie toate resursele din primele pagini si sa nu duca spre sfarsitul previzibil. Epilogul ce se desfasoara 30 de ani mai tarziu de la intamplarile din centrul cartii mi-a pus un nod in gat si mi-a adus aminte cat este de efemera memoria colectiva, cat de usor uitam ceea ce nu am trait direct, ci doar ni s-a povestit, subiectiv. Cartea asta m-a cucerit prin trama, prin intensitatea ei, prin capacitatea autorului de a fi in acelasi timp simplu si profund, prin ritm si prin emotia care strabate din randurile sale. O recomand cu caldura tuturor categoriilor de cititori.