duminică, 20 august 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea III

Finlanda 

Ajungem cu bine la Helsinki. Pe atunci nu stiam, aveam sa aflu mai tarziu, la Oslo, la Muzeul Marinei, ca feribotul Estonia, plecat din Tallin spre Stockholm intr-o zi din 1994 s-a scufundat in Marea Baltica. Au murit 852 de oameni din cei aproximativ 1000 aflati la bord si totul a pornit de la faptul ca partea mobila, cea care se ridica pentru a permite masinilor accesul, s-a rupt in mijlocul marii. Totul a durat cateva minute, prea putin pentru a permite coborarea barcilor de salvare.

Helsinki nu este un oras de care as putea sa ma indragostesc daca as petrece ceva mai mult timp aici, nu i-am simtit deloc chemarea. Imi plac cladirile vechi, iar Helsinki respira futurism, traieste prin sticla si otel, imi da o senzatie puternica de impersonal.  
Dezvoltarea sa a inceput relativ recent si asta se vede, nu are deloc aerul unui oras care a traversat secole bune de istorie. A fost reconstruit in secolul XIX de rusi, cand a devenit parte a Imperiului Tarist (ocazie cu care Alexandru I al Rusiei a si mutat capitala de la Turku la Helsinki, in 1812), apoi, dupa 1917, cand tara si-a capatat independenta, arhitectura sa a luat o turnura mai orientata spre functionalism, la moda prin Scandinavia. Insa au dezvoltat si un stil romantic national, al carui reprezentant principal este cladirea garii, o masiva constructie din granit.
Cele doua laturi sunt strajuite de doua perechi, fiecare dintre cei patru indivizi purtand in mana cate o sfera care noaptea se aprinde. Pe la 7 seara, cand ajungem, soarele este sus, incepem sa ne apropiem de Cercul Polar si de lumina permanenta, asa ca becurile sunt stinse. In plus, in jurul garii mi s-a parut cam murdar... Dar la ce altceva puteam sa ma astept cand locul colcaia de arabi dubiosi?! Da, o spun fara menajamente, mie toate creaturile alea care se infasoara in saci sa nu le poti privi in ochi imi dau senzatia ca au ceva de ascuns si ca nu au plecat din cocina lor pentru a cauta civilizatie si libertate, dimpotriva, si-au luat proastele obiceiuri cu ele. Oricum, a fost printre putinele contacte cu "civilizatia" araba emigranta, aveam sa-i revad la Oslo si apoi, mai abundent, in Germania, la intoarcere.
Si cum arhitectura finlandeza mi-a dat o senzatie de raceala si disconfort, am cautat zonele verzi. Am gasit una in apropiere, unde  am reusit sa mai pierd din crisparea initiala si din senzatia de dezamagire legata de Helsinki. 
 De acolo, de sus, cred ca orasul pare mai frumos.
Si apoi am pornit spre parcul Sibelius. Am trecut printr-un cartier cu blocuri mici, de doua-trei etaje, ale caror balcoane pareau desprinse din paginile catalogului IKEA. Nici tipenie de om, doar terase atent ordonate, intr-o cochetarie studiata, ca si cum si-ar astepta cumparatorii intr-un salon de prezentare. Din nou revine senzatia aceea de aseptic, de steril, de lipsa de viata. 
Din fericire, cum ajungem in parc, intalnim o companie mai prietenoasa. Un stol de gaste, cu boboci, iesit la pascut pe iarba, se retragea spre apa speriat de copiii care dadusera iama-n el.
Chiar si monumentul lui Sibelius mi s-a parut mai viu decat orasul in sine. Dar parca n-as baga mana in foc ca respectivul, care nu se numara chiar printre compozitorii mei preferati, ar fi creat atata muzica pentru orga pe cat lasa sa se inteleaga sculptura. 
Poate ca am trecut razant pe langa inima Helsinki-ului, cum s-a intamplat data trecut cu Oslo, pe care acum l-am descoperit mult mai interesant si mai placut decat la prima vizita. Poate ca este un oras fara inima. Nu stiu, dar pare sa fie o constanta nationala, dupa cum aveam sa descopar a doua zi la Jyväskylä. Mergand spre nord, observ pe la 10-11 seara ca soarele e inca destul de puternic, muncitorii lucreaza la autostrada pe o portiune protejata cu o copertina pentru a nu avea, in caz de ploaie, vreo scuza de intrerupere a lucrului. 
Jyväskylä este orasul natal al lui Alvar Aalta. Daca nu stiti cine este (si probabil daca nu aveti vreun interes particular legat de arhitectura recenta nu stiti, eu nu auzisem de el), pare-se ca a fost unul din cei mai faimosi arhitecti din secolul XX, cel care a introdus prin anii '20 un stil ce avea sa inspire din plin arhitectii comunisti ai anilor '60. Teatrul din Jyväskylä, de exemplu, mi se pare extrem de familiar ca aspect, am vazut in multe locuri prin orasele noastre genul acesta de faianta aplicata pe cladiri. 
Poate ca omul a fost un vizionar la vremea lui, dar mie nu-mi spun mare lucru creatiile sale, ii apreciez mai mult inspiratia in mobilier, fiind, printre altele, creatorul scaunului cu linii curbe... la naiba, n-am vocabularul de specialitate la mine, genul acela de scaune pe care le tot testeaza IKEA ca sa arate ca nu se rup nici dupa mii de tensionari, mai bine vedeti aici. Daca va place, luati-l de la IKEA, unde nu dati aproape 3000 de dolari pe el.
Dupa o scurta dezbatere interna, hotaram sa nu vizitam muzeul lui Aalta. La plecare, trecem pe langa o cladire a Universitatii locale care arata mai degraba ca un proiect pe plansa unui arhitect, cred ca de la nuantele de gri.
Tot in Jyväskylä si-a petrecut o mare parte din viata scriitoarea realista Minna Canth. Eu nu o cunosc, nici nu cred sa se fi tradus la noi. A citit-o cineva?
Ne continuam drumul prin tara celor o mie de lacuri si a miliardelor de tantari, care nu e deloc atat de plata cum mi-o inchipuiam. E mai degraba un platou montan scufundat, de pe care apele s-au retras relativ recent la scara geologica (acum 10.000 - 8.000 de ani), destul de stancoasa, da o senzatie de munte fara sa fie cu adevarat un munte. Din loc in loc mai pozam cate un lac si oprim cand vreo imagine intriganta ne atrage atentia. 

Asa s-a intamplat la Vaskikello, in Laponia (regiunea de nord a Finlandei, care cuprinde aproape jumatate de tara), unde privirile ne-au fost atrase de niste clopote.



Vaskikello inseamna "clopot de bronz" sau "clopotel". Totul a pornit in 1973 de la clopotelul agatat la usa atunci cand s-a deschis restaurantul. Proprietarii nu au avut la inceput intentia de a face o colectie propriu-zisa dar, ca si in cazul dracilor de la Kaunas, clopotele si clopoteii s-au tot inmultit pana cand au devenit o atractie turistica. Cele mai mari sunt in exterior, unele chiar isi invita oaspetii sa le loveasca si sa le asculte bataile, mii de altele, mai mici, decoreaza interiorul, transformandu-l intr-o combinatie de restaurant-muzeu. 
Cascam gura, ne minunam, clopotim putin si mergem mai departe, spre tinutul lui Mos Craciun.  Autostrada este strajuita de paduri de brad nesfarsite, asa ca experienta finlandeza s-ar fi putut rezuma pe scurt la "am vazut doua orase, vreo 10 lacuri si apoi am mers prin padure pana cand am iesit din Finlanda".  Poze cu lacuri? Avem, dar nu foarte impresionante, ca vine acum Norvegia. Ca de exemplu:
Dar, pana atunci, ajungem acasa la Mos Craciun, la Rovaniemi. Contrar perceptiei comune, nu este un loc chiar atat de aglomerat pe cat ma asteptam, asta si pentru ca folclorul american a mutat casa Mosului din Laponia la Polul Nord si turistii japonezi (mai nou chinezi) care au umplut Europa nu prea stiu legenda lui Joulupukki, figura pagana care a inspirat ceea ce astazi reprezinta Mos Craciun. Intr-un ton light, va puteti intalni cu el in Rare Exports, daca aveti chef de un film de Craciun mai atipic. Celebrarea revenirii soarelui dupa lunga noapte polara a creat aceasta figura, asociata cu Odin din mitologia norsa, pentru ca apoi crestinismul sa o combine cu legenda catolica a Sfantului Nicolae si sa-l dea copiilor pe Mos Craciun. Apoi un finlandez emigrant l-a transformat in Mosul Coca-Cola, cel care avea sa schimbe mitologia si sa mute Laponia la Polul Nord. 
Dar despre Mos, reni, sanii, husky frumosi si destepti... data viitoare!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.