Pornim de dimineata spre Rovaniemi, locul de bastina al lui Mos Craciun, dar si al lui Lordi, cel care a castigat acum cativa ani Eurovision-ul. A fost numit cetatean de onoare si a dat numele unei piete centrale (Lordi's Square) din orasul natal. Ocolim insa orasul, nu mai vreau arhitectura finlandeza, mai ales ca la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost distrus din temelii in timpul retragerii armatei germane si refacut dupa planurile mult-veneratului in Finlanda Alvar Aalto. Cred ca arata mai interesant pe harta decat in realitate, cu forma lui de cap de ren, ale carui coarne sunt reprezentate de strazile principale si cu stadionul pe post de ochi.
Daca ajungi vreodata in apropiere de Rovaniemi, indiferent care iti este varsta si cat de constient esti ca tot ce vei gasi acolo este doar un artificiu comercial, tot iti va da inima ghes sa intri, sa vezi cu ochii tai locul unde isi are barlogul Mosu'. Pentru ca Santa Park este un imperiu subteran, construit exact pe Cercul Polar - Napapiiri in finlandeza -, singurul loc din lume unde treci Cercul pe sub pamant. Am bifat-o si pe asta, la intoarcerea din nord avea sa fie pe apa, mai ramane doar sa zbor pe deasupra lui.
Chiar si in miezul verii (miez e un fel de a spune acolo unde temperatura nu depaseste mai deloc 25 de grade), de indata ce intri pe lungul culoar care conduce spre tinutul Mosului simti ca a venit iarna.
Din boxe te insotesc urletele lupilor si suieratul vantului, iar lumina difuza proiecteaza pe pereti umbre in culori reci. Dar elfii te intampina cu veselie si prietenie. Nu conteaza cati ani ai, acolo cu totii redevenim copii si suntem abordati ca atare. M-am simtit putin ciudat la inceput sa vad o elfita vorbindu-mi ca si cum as avea cinci ani, dar e contagios, dupa cinci minute ajunsesem si eu sa ciripesc cu o voce usor pitigaiata. Pe langa numeroasele magazine de suveniruri si decoratiuni de Craciun, pestera mai contine o scoala de elfi, un magazin unde se prepara turta dulce, o galerie a Craiesei Zapezii,
o galerie prin care te plimbi cu trenuletul pentru a vedea cu ce se indeletnicesc spiridusii inainte sa vina sezonul aglomerat de impartire a cadourilor catre copiii din toata lumea si, evident, il poti intalni pe Mos in persoana. Ma gandesc ca am ajuns aici cu vreo 30 de ani prea tarziu si imi imaginez ce fascinatie trebuie sa simta intr-un astfel de loc un copil de 5-10 ani.
Nu departe de parc se afla Santa Claus Village, care include oficiul postal principal al Mosului. Acolo sunt expuse scrisori din toata lumea ale copiilor, cea mai mare fiind trimisa de o italianca, pe o rola de vreo trei ori mai mare decat un sul de hartie igienica. Scuzati comparatia, n-am gasit alta rima, cum ar zice cineva celebru. Si apropo de cineva celebru, primul vizitator al Cercului Polar a fost, in anii '50, Eleanor Roosevelt, prima doamna a SUA. Pentru ca pe atunci nu prea aveau ce sa-i arate, in onoarea ei s-a ridicat o prima casuta, care inca poate fi vazuta in prezent.
Mai tarziu, in 1964, a urmat Santa Claus Gift House si apoi oferta s-a diversificat si satul a crescut, sustinut de interesul si entuziasmul vizitatorilor din intreaga lume.
Intr-o cladire de lemn in forma de cort lapon (lavvo) se gaseste un restaurant mai neobisnuit: are un singur fel de mancare, somon cu salata de cartofi, gatit insa impecabil, in fata ochilor uimiti si pofticiosi care privesc cum somonul sfaraind pe gratar este rasucit pe toate partile in focul aprins in mijlocul incaperii.
Nu puteam pierde ocazia de a ma intalni cu renii, ca sa nu cred, cum continui sa o fac cu elanii, din care n-am vazut decat salamul, ca sunt o creatura legendara desprinsa din mitologia nordica. Nu, renii chiar exista. M-am convins cand am pus mana pe ei! Insa aveam sa am parte de turme intregi mai incolo, aici a fost doar primul contact.
Vara naparlesc si se pregatesc pentru hainele noi si calduroase de iarna. In schimb, cainii husky, care la iarna vor avea o multime de treaba, ocupati sa plimbe turistii cu saniile, nu au odihna. Pentru ei vara este perioada de antrenament, cand se sudeaza echipajele si se bucura de orice contact uman.
Daca observati ceva in neregula in poza de mai sus si aveti reactia mea cand am vazut ceea ce credeam un caine chinuit, intepenit pe gard, nu este cazul.
M-am panicat si m-am dus repede la ingrijitoare sa o intreb ce-i cu domnisoara de mai sus, se pare ca ii place acel punct de observatie, supravegheaza cu atentie restul haitei si oamenii care ii viziteaza.
Iar cei trei de mai jos sunt "cainii rai". De papat, papa tot, insa obisnuiesc sa fure bunurile vizitatorilor neatenti (bratari, manusi si alte accesorii la care pot sa ajunga). Asa ca, pentru a scapa de batai de cap, ingrijitorii le-au pus eticheta de caini "rai". Dar si ei s-au bucurat mult de mangaierile noastre.
Fiecare cusca contine 3-4 catei, fiecare avand afisat numele cu poza si rolul pe care il indeplineste.
Am aflat cateva lucruri despre husky de sanie: nu exista o unitate de rasa, fiind mult mai variati decat credeam. Frumosul de mai sus este un rus primit de curand, in curs de antrenament. Cainii se impart, dupa rolul pe care il indeplinesc in cadrul echipajului, in lead, team si wheel dogs. Lead sunt in general femele, se pare ca-s mai inteligente, mai responsabile si raspund mai bine la comenzi. Ele imprima directia de deplasare. Wheel sunt cei din spate, practic primii cand te uiti de pe sanie, in general masculi mari care preiau intreaga greutate. Ceilalti, din mijloc, sunt cainii de echipa, care urmeaza drumul trasat de lead. Desi stiu cat de entuziasti sunt si de dornici sa faca pe plac omului, eu, cel putin, nu mi-as dori sa ma plimb cu sania, parca imi pare rau de ei sa-i pun la munca. Prefer sa-i mangai, am vazut cat erau de prietenosi si cum se gudurau cand un om se apropia de cusca lor.
Plecand de la Rovaniemi, ne afundam tot mai mult in teritoriile sami, soarele nu mai da semne ca ar vrea sa se culce, iar placutele cu localitatile incep sa fie trilingve, in suedeza, finlandeza si sami. Noroc cu suedeza! Celelalte doua seamana intre ele si cu estona intr-o oarecare masura, alcatuit impreuna ramura finica a familiei fino-ugrice. Dar dupa Lituania nimic din zona nu mai poate sa ma mire, lingvistic vorbind.
Cu populatia sami (laponi in Finlanda) s-a petrecut cam acelasi lucru ca si cu indienii din America. Au venit din Urali acum vreo 10.000 de ani, s-au asezat in zona si, pe masura ce Scandinavia s-a populat si imensul ghetar care acoperea zona s-a topit, lasand in urma lacurile, s-au retras tot mai spre nord, continuand sa duca o viata semi-nomada, de vanatori, culegatori, pescari si crescatori de reni. Teritoriile lor nu au fost niciodata recunoscute ca atare, fiind inglobate in Finlanda, Norvegia, Suedia si Rusia. Au trecut prin multe etape de discriminare etnica, interzicandu-li-se mult timp dreptul la educatie in propria limba si traditiile. Cand au solicitat in secolul trecut guvernului finlandez dreptul de a fi tratati ca o minoritate etnica, li s-a raspuns ca mai intai trebuie sa dovedeasca faptul ca detin pamant, asezari, lucru incompatibil cu statutul lor de semi-nomazi, asa ca practic nu au proprietati. Daca norvegienii si suedezii au reusit intr-un tarziu, la sfarsitul secolului XX, sa le acorde unele drepturi si sa-i recunoasca drept minoritate nationala, suedezii scuzandu-se chiar pentru nedreptatile comise impotriva lor, in Finlanda situatia este mai complicata, desi accesul la educatie in limba lor li s-a acordat mai devreme. Nu li se recunoaste nici un drept asupra pamantului, nu au legi care sa-i protejeze, sa le confere o anumita exclusivitate in activitatea lor de crescatori de animale iar pescuitul industrial le-a cam distrus unul din mijloacele principale de trai. Iar in Rusia situatia este si mai grava, fiindu-le solicitate taxe pentru a pescui in teritoriile unde traiesc de secole... Bine ati venit in secolul XXI! In zilele noastre, incep sa se orienteze tot mai mult spre turism, spre vinderea produselor cu motive specifice cioplite in lemn sau corn de ren ori impletite.
Iar noi ne continuam drumul spre nord. Din ce in ce mai multi reni apar pascand linistiti pe langa drum.
Si apoi, de printre padurile monotone si parca fara sfarsit ale Finlandei, incep sa se intrezareasca muntii. Am ajuns? Am ajuuuuns! E usor sa-ti dai seama cand intri in Norvegia. Daca n-ar fi fost ditamai crestele in fata, aproape ca am fi ratat indicatorul cu "Norge" pus in mijlocul pustiului, nu mai mare decat orice panou de intrare intr-un satuc.
Poza de mai sus era facuta pe la 10 seara. Si parca soarele straluceste mai frumos de partea cealalta a unei inexistente granite si ne imbie sa-i admiram splendoarea din miez de noapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.