Monday, 20 May 2013

Cu ce se umple un gol


Ian McEwan - Copilul furat

Cartea asta am citit-o acum ceva vreme, insa am tot ezitat sa scriu despre ea. Si asta pentru ca, dupa cum am mai spus, imi place McEwan. Iar "Copilul furat" este cartea cu care, pentru prima data, ma dezamageste. Este drept ca subiectul predispune la profunzimea trairilor si sensibilitate, dar devine doar un pretext. Stephen Lewis, autor de carti pentru copii, pleaca intr-o zi ca oricare alta la cumparaturi, impreuna cu fiica sa de 3 ani. Intr-o clipa, viata ii va fi bulversata de pierderea acesteia. Pana aici, este cosmarul oricarui parinte, o premiza de la care s-ar fi putut dezvolta o carte impresionanta si sfasietoare despre pierdere, modul in care este perceputa si in care afecteaza relatia cuplului, culpabilizare... Dar nu. 
Daca la inceput mi-a dat senzatia ca va evolua cumva in directia cunoscuta din Pe plaja Chesil sau Atonement, aceea a destramarii unui cuplu in urma unui eveniment ce pune la incercare soliditatea legaturii sale, erodat de cuvinte nespuse si explicatii ramase in suspensie, cartea de fata va divaga intr-o cu totul alta directie. Va pluti pe valurile amintirilor si consideratiilor generale despre viata, copilarie, relatii intre parinti si copii. Ne va purta lent prin viata personajului nostru, inca dinainte de a se naste, spionandu-si viitorii parinti la o fereastra, ne va pierde in divagatii poetico-filozofice, social-politice, incluzand figura primului ministru, si, intr-un final, ne va readuce brutal si dezamagitor pe pamant, incheindu-se ca in bancul acela prost cu tiganii si copilul: "Ce facem cu el? il spalam sau facem altul?". Mda, virtutile terapeutice ale trecerii timpului asigura happy end-ul unei povesti lipsite de continut narativ, prea descriptiva si prea voit atmosferica pentru a reusi sa ma faca sa intru in atmosfera propusa. 
Este tot McEwan, imi face placere sa-l citesc, nu m-am putut abtine sa nu duc cartea pana la capat, fiindca ma prinde intotdeauna modul cum scrie, probabil ca o asemenea carte veninta din partea unui alt autor ar fi sfarsit repede pe raft, dupa vreo 60 de pagini. Dar de data asta, mi-a dat senzatia ca a avut la inceput o idee, insa dupa primul capitol a epuizat-o. Nu mi-a placut deloc cum a condus-o, in ce a transformat-o, a devenit retoric si redundant din dorinta de profunzime, angoasa initiala a protagonistului transformata in durere a esuat intr-o prea lunga meditatie asupra copilului care a fost, asupra sinelui, intr-un misticism ce m-a indepartat si mai mult de orice posibilitate de empatie. 
Pana si titlul in limba romana mi se pare foarte prost ales. The Child in Time, ce-mi evoca acordurile sublimei piese Deep Purple, s-a transformat intr-un banal si prozaic "copil furat", un copil ce reprezinta doar un pretext al unei divagatii in care prezentul, trecutul si viitorul se amesteca, se intesecteaza, pentru a duce la o rezolvare consolatorie previzibila si scotand din ecuatie cuvantul "timp", esential in dezvoltarea cartii.
Daca ar fi sa gasesc un personaj simpatic in toata aceasta intretaiere de destine si traiectorii, acela ar fi Charlie, prietenul protagonistului, care ni-l aminteste pe baronul lui Calvino care traieste in copaci, refugiat in propria regresie temporala spre copilarie, varsta fericirii si a inocentei, a senzatiei de siguranta ce pare fara sfarsit. O varsta pe care fiecare si-o poarta in adultul ce a devenit, intorcandu-se la ea de obicei doar cu nostalgia amintirilor.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.