Cand privesti fotografia de pe coperta interioara a autoarei, la inceput crezi ca e o greseala, ca a incurcat vreun redactor distrat imaginile si ne-am trezit cu poza vreunui fotomodel. Cand te convingi ca intr-adevar ea a scris cartea, te astepti la un chick-lit ieftin sau la vreo poveste cu vampiri pentru copii (nu spun fantasy, ca ar insemna sa jignesc nume ca Tolkien sau Martin). Afli ca autoarea este cea mai tanara laureata din istoria premiului Orange, obtinut la numai 25 de ani, si asteptarile incep sa creasca. Si incepi sa citesti o carte despre razboi si moarte, despre credinte stravechi, ritualuri, superstitii, despre modurile diferite ale oamenilor de a infrunta si de a se impaca cu moartea.
Pentru un debut, autoarea tinteste sus, mult prea sus, spre un realism magic ale carui fire ii scapa. Poate ca sunt de vina tineretea si lipsa de experienta, poate a vrut sa spuna prea multe, cert este ca nu i-a reusit cum speram.
Natalia, proaspata absolventa a Facultatii de Medicina, porneste intr-o
misiune umanitara, pentru a vaccina copiii dintr-un orfelinat. Primind
intre timp vestea mortii bunicului sau de care o legau inca din copilarie sentimente adanci, ea va incerca sa-i reconstituie pasii pentru a-i dezlega misterul vietii si al mortii, mergand pe firul a doua povesti, cea a lui Gavran Gailé, omul care nu poate sa moara, si cea a unui enigmatic tigru, scapat de la o gradina zoologica in timpul unui alt razboi. Poate ca alegerea unui alt animal nu m-ar fi dus cu gandul la Bestiarul lui Cortazar, la tigrii albastri ai lui Borges sau la singuratatea unui alt tigru, impartasita impreuna cu Pi pe o pluta, nu mi-ar fi contaminat asteptarile si as fi avut mai multa indulgenta.
Nu ma intelegeti gresit, Tea Obreht stie sa scrie, unele pasaje sunt mai mult decat reusite, cum ar fi povestea vietii lui Luka, insa nu-si poate justifica indeajuns alegerile narative, lasand in urma perplexitati si indoieli; dialogurile par stangace si unele personaje sau intamplari sunt aduse in cadru doar asa, pentru a mai crea o poveste, paralela si lipsita de orice coeziune cu romanul. Poate o colectie de nuvele ar fi fost mai potrivita si ar fi obtinut un efect mai puternic asupra cititorului decat aceasta irosire in scene si imagini nesemnificative. Daca la partea de descriere se dovedeste o buna observatoare a detaliilor, dialogurile sunt absolut neconvingatoare, in doi peri sau lipsite de continutul afectiv cerut de situatie.
Si ar mai fi apoi "misterele" gratuite: ne aflam intr-o tara din Balcani al carei nume nu-l aflam niciodata, insa presupunem ca
este fosta Iugoslavie (si presupunem corect, fiindca ajungem la un moment dat la
granita cu Romania), intr-un Oras (probabil Belgrad) unde razboiul civil
a facut numeroase victime; apoi Natalia se presupune ca are o foarte buna prietena, Zora, atat de buna incat ii ascunde toate cautarile si framantarile sale... si multe altele. Inteleg ca autoarea vrea sa ne ofere o atmosfera magica, dar magia nu se obtine prin ambiguitati gratuite.
Desi presupunem ca Natalia sau bunicul ar fi personaje centrale ale cartii, e o supozitie gresita. Interesul cititorului nu se poate focaliza asupra lor, ramanand in umbra, caractere lipsite de expresivitate si nuante, despre care aflam extrem de putin. Totul creeaza o senzatie de dezlanare, de povestiri individuale adunate de singurul punct comun al explorarii angoaselor individuale in fata mortii. Pentru cei care sapa in vie pentru a gasi un cadavru ingropat ce se presupune ca ar fi adus asupra lor un blestem, pentru cei care refuza sa atinga lucrurile mortului pana cand nu va fi trecut o anumita perioada, trecerea are ritualurile si granitele sale, de care trebuie sa se tina cont, asa cum sunt si noile granite fixate de razboi, ce delimiteaza viata unor natii noi.
Vrand sa cuprinda prea multe planuri si prea multe povesti intr-una singura, Tea Obreht ne arata ca are idei, stie sa scrie, dar nu si sa-si organizeze materialul epic, lasandu-ne in fata unei succesiuni de tablouri carora nu le poate insufla (inca) viata. Este o scriitoare despre care as vrea sa mai aud peste vreo cativa ani, dupa ce se va maturiza putin, fiindca talentul nu-i lipseste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.