Prezenta devenita absenta

Virginia Woolf - Camera lui Jacob

Virginia Woolf este printre putinele scriitoare pe care le citesc cu placere, si nu pentru ca este un nume consacrat, o autoritate in literatura, ce a impus noi standarde si inovatii stilistice in ceea ce avea sa devina modernismul. De Joyce, de exemplu, orice incercare de apropiere mi-a esuat lamentabil, nu am putut sa intru in jocul literar propus, unde timpul e un flux continuu. La Virginia, avem momente disparate, intre care poti sa faci asocieri, sa-ti imaginezi si, in general, sa respiri, sa nu te simti sufocat :)

In centrul cartii de fata se afla Jacob Flanders cu existenta lui, reconstituita din amintiri, impresii, senzatii exprimate mai ales de femeile care l-au cunoscut. Incepand cu copilaria, continuand cu colegiul Trinity din cadrul Universitatii Cambridge si perioada primului razboi mondial, naratorul doar ne conduce de la un tablou la altul, exprimandu-si propriile indoieli si incertitudini asupra destinului eroului, un erou ce-i scapa, oferind cititorului o serie de imprejurari si intamplari, discutii si imagini care sa-l ajute sa-si gaseasca propriul fir calauzitor, sa-si creeze propria poveste si cronologie. Personajele se contureaza de cele mai multe ori din context, prin descriere indirecta, dar nu lipsesc nici detaliile privind mai ales modul in care sunt imbracate sau forma nasului. Se pare ca Virginia insasi este o admiratoare a perfectiunii clasice grecesti, ca si personajul nostru, pentru care o discutie despre despre clasicismul grec are drept consecinta fireasca o calatorie in Grecia. Evenimentele din trecut ii determina deciziile viitoare, insa cititorul este cel caruia ii revine permanent rolul de a urma fluxul ce genereaza actiunea, de a-si construi propriul drum de interpretare, de a vedea un fir narativ acolo unde el este doar sugerat.

S-au spus multe despre carte, despre simbolismului ei. Dincolo de camerele ce au marcat existenta eroului (camere din care a plecat, in care nu se va mai intoarce, obiecte pe care le-a folosit si le-a lasat in asteptare, fiindca sunt momente in care un obiect spune mai multe despre posesorul sau decat o mie de cuvinte), gasim nenumarate simboluri, parca desprinse dintr-o interpretare freudiana a viselor. Nu voi insista asupra lor, e netul plin de referinte pentru cine este interesat.
Daca Virginia Woolf si-ar fi scris cartea cu 90 de ani mai tarziu, in zilele noastre, probabil ca populatia cititoare a internetului ar fi transformat-o intr-un metaroman, cautand fel de fel de explicatii si simboluri. Nu ca nu s-ar fi facut asta deja, dar imi place sa ma gandesc ce discutii ar fi starnit, de exemplu, plasarea in timp si spatiu a evenimentelor, fiecare completand dupa propria fantezie circumstante asupra carora  cartea lasa sa planeze umbre. La sfarsit, ramane doar o camera goala unde locatarul nu se va mai intoarce niciodata. Cand si cum a disparut in razboi, este liber sa-si imagineze fiecare: un glont, un obuz, sa fi fost un act de vitejie gratuita sau unul de lasitate, sa fi fost in somn sau in timpul luptei, asta nu vom sti, dar ne putem crea propriul scenariu, putem proceda asemenea naratorului care incearca sa strabata hatisul de informatii, sa ne dea cateva repere pentru ceea ce psihanaliza numeste "cunoastere implicita", creand legaturi acolo unde nu le putem vedea concret, dar le simtim.
Pentru mine, Jacob are ceva din Charles Kane, cetateanul misterios care a revolutionat cinematografia. Si in cazul sau, intalnim aceeasi dificultate de a interpreta o viata, de a-i gasi un sens, voit sau nu de catre protagonist. Si el, ca si Jacob, este deschis la interpretari, fiindca memoria si amintirea incarcate de subiectivismul martorului pot denatura sensul obiectiv cautat. 

S-ar putea sa fie nevoie de o anumita stare ca sa savurezi cartea. Nu se citeste greu daca te limitezi strict la text si-i urmezi curgerea, poate fi plictisitoare pentru cine spera sa gaseasca poveste si actiune. Eu am vazut-o ca un puzzle: labirintica, inhibanta pe alocuri, dar fascinanta ca mod de constructie, atunci cand vezi ca fiecare piesa se asaza cuminte la locul ei insa, odata terminata cladirea, tot mai ramane o camera intunecata, o camera in care cuvintele nu patrund, unde se aduna ceea ce este nespus si unde poti sa alegi sa aprinzi lumina si vezi ceea ce ai ales tu sa vezi ori sa pastrezi misterul si sa-ti imaginezi ce ar putea sa fie inauntru.