Daca postarile de pe blog s-au cam lasat asteptate in ultima vreme, este din cauza vremii frumoase, care m-a scos din casa si m-a trimis la plimbare pe cararile insorite ale patriei.
Prima oprire a fost la Horezu, unde am putut sa constat modul in care a evoluat olaritul din zona in ultima vreme. Dintre multele ateliere, am oprit la cel care-si face o mandrie din faptul ca nu vinde produse bulgaresti si chinezesti, dupa cum am inteles ca ar face altii. Da, chinezariile se pare ca si-au extins teritoriul si asupra ceramicii de Horezu.
Nu si aici, la casa ce se distinge prin forma ei de ulcior, unde continua sa se produca oale, ulcele, farfurii, vaze pictate cu modelele traditionale. Este drept ca in timp cerintele clientilor au evoluat, impingand uneori producatorii in afara tiparelor traditionale, ca forme si culori,
Olaritul este o afacere de familie, dar si o pasiune, o traditie continuata sub emblema "cocosului de Hurez".
Pe langa obiectele expuse la vanzare, creatorii lor detin si piese unicat, proprii sau ale unor mesteri care, odata disparuti, au luat cu ei secretul crearii unor obiecte pe care altii nu le pot reproduce.
Plosca din imaginea de mai sus, de exemplu, este unul dintre acestea. Pe langa caracterul estetic, ea are si o utilitate practica, fiind folosita in ritualurile nuptiale. Ignoranta mea in domeniu este mare, n-as sti sa va spun in ce punct al lor, dar se pare ca folosea la servirea invitatilor cu tuica, fiind conceputa pe principiul vaselor comunicante.
Despre Costesti, lumea stie in general ca este comuna unde marsul furios al minerilor spre capitala a fost oprit de jandarmi in 1999. Prea putini au cunostinta de faptul ca aici este si unul din putinele locuri din tara (vreo 6-7 in total) unde se gasesc trovanti. Pe un perete nisipos (o cariera de nisip) pe langa care masina grabita urmand soseaua poate trece indiferenta,
ei se formeaza incet, slefuiti de vanturi si spalati de ploi, dupa cum se poate vedea in imaginea de mai jos. Straturi de gresie se aglomereaza si se aduna formand aceste pietre rotunde care cresc in mii de ani.
Este un loc interesant,
Un panou deloc atractiv prezinta intr-un stil accesibil mai degraba geologilor decat turistului de rand informatii despre modul in care se formeaza trovantii.
De langa el, porneste un marcaj, dar nu am inteles unde ducea, fiindca disparea imediat ce ieseai din paduricea de alaturi, pe o pajiste, dupa vreo 15 metri. Abia cand am ajuns acasa am citit ca era poteca spre cea de-a doua locatie cu trovanti din zona, de-a lungul paraului Gresarea, la vreo 16 km de Costesti, unde din malul nisipos al acestuia ies trovanți de
diferite forme forme si dimensiuni, de la câteva sute de grame până la zeci sau sute de kilograme. Poate altadata.
Cum as vedea eu valorificat mai bine potentialul acestui fenomen natural?! In primul rand, prin folosirea unui marcaj adecvat, incepand chiar de la drumul principal, Sibiu-Rm.Valcea-Craiova. Apoi prin "impachetarea" produsului intr-o poveste mai atractiva, alaturi de cea stiintifica existenta. Eventual in doua, una pentru cei mici (in genul benzilor desenate, cu un fir de nisip care vrea sa ajunga cand va fi mare o stanca frumoasa, rotunda, slefuita, sau ceva de genul asta), alta pentru adultul mediu, cu o prezentare mai prietenoasa, care sa nu intimideze cu termeni precum "diagenetic" sau "claste", care fac omul sa se simta depasit si sa aiba senzatia ca nu intelege ce citeste. Apoi, nu stiu in ce masura pietrele in cauza sunt "protejate", poate doar de dimensiunile lor, si anume ce nu poate fi luat in buzunar are sanse mai mari sa ramana in rezervatie. Mi s-ar parea corect sa nu ai voie sa iei pietre (ceea ce toti localnicii se pare ca fac si-si orneaza curtile si gradinile), eventual daca vrei un "suvenir" sa-l poti obtine pentru o taxa mai mica sau mai mare, in functie de marimea lui. Apoi, poteca spre adevaratul punct de atractie ar putea fi mai bine semnalizata, eventual cu panouri din loc in loc, care sa mai povesteasca una-alta despre zona: traditii, obiceiuri, legende. Iar pentru elevi, o excursie la trovanti ar fi mult mai educativa si interesanta decat o ora de geografie arida la care sa li se explice savant cum fluidul din spatiul intestitial favorizeaza cimentarea, lectie pe care sa o uite a doua zi. Hai ca se poate, fiecare regiune are cate ceva frumos de spus despre ea atata timp cat isi gaseste povestitorul. Zona, desi frumoasa si cu multe obiective turistice in jur (manastirile nu-s pasiunea mea, dar sa stiti ca si din punctul asta de vedere aveti destule de vazut, Horezu, Bistrita, Arnota), este destul de putin dezvoltata la capitolul agro-turism. Un localnic cu initiativa ar putea prospera din plin daca ar sti sa-si "vanda" zona, eventual facilitand si accesul turistilor la punctele de interes (excursii organizate la Horezu, Ocnele Mari, manastiri, drumetii la trovanti sau prin Cheile Costesti sau Bistritei, ca sa nu mai zic de rafting, climbing sau alte posibilitati de divertisment). Credeti-ma, este o zona foarte ofertanta. Poate ca oamenii prefera linistea si confortul propriei saracii, plangandu-se in continuare de nivelul de trai si de faptul ca "totul merge prost in Romania" decat sa fie incomodati de cete de turisti galagiosi si dezorientati in spatiu din lipsa de marcaje/ semne/ panouri.
Cel de-al treilea obiectiv turistic al excursiei mele a fost salina de la Ocnele Mari. Nu fusesem pana acum niciodata intr-o salina, mi le imaginam ca pe un fel de... grote goale, in care intri sa inhalezi aerul sarat. Nu stiu altele cum sunt, am inteles ca cea de la Turda este si mai mare, dar aici, in galeria amenajata pe un kilometru si ceva, este un adevarat oras.
La inceput, dupa ce te acomodezi cu mirosul de ciorapi murdari, mai persistent in galeria intermediara ce separa salina propriu-zisa de tunelul prin care microbuzul sau autobuzul te poata pana la intrare, este "muzeul": o expozitie de sare extrasa din diferite saline, instrumente folosite pentru extractie si transport, echipamente.
Tot felul de panouri te informeaza despre istoria salinei, utilizarea sarii in diferite domenii, proprietatile ei chimice, curative, alimentare, nu lipsesc nici zicale si proverbe fara piper, doar cu sare :)
Urmeaza spatiile de relaxare si joaca, terenurile de volei, baschet, tenis... Sa nu va inchipuiti ca le si folosea cineva. Cumva si mie mi s-a parut normal ca biletul de intrare sa includa accesul nelimitat la toate facilitatile. Poate ca as pune un pret mai mare la intrare (25 de lei in loc de 15), pentru a nu mai fi nevoie sa dai cate 10 lei daca vrei sa stai confortabil in zona de relaxare sau sa joci ceva. Asa, oamenii prefera sa se joace cu mingea in mijlocul galeriei decat sa mearga pe un teren amenajat, care raman goale.
Exista chiar si o capela, care mi-a dat o senzatie de "Jesus Christ Superstar", deoarece in loc de icoane sau picturi pe pereti, avem postere. Inteleg efectul de degradare pe care sarea il poate avea asupra obiectelor de cult, dar totul ii dadea un aspect extrem de kitch-os, asa ca n-am facut efortul sa o pozez.
Paraiasele sarate care curg in interiorul salinei au fost si ele amenajate pentru a bucura privirea si a crea sculpturi naturale.
Una peste alta, daca te duci pregatit sa stai ceva mai mult, nu te plictisesti, ai cum sa-ti petreci cateva ore bune inauntru si, fara sa-ti dai seama, sa-ti mai desfunzi putin caile respiratorii.
Iar la plecare, am luat un bulgare de sare sa-mi poarte noroc.Si sper sa ma intorc, macar pentru trovantii aia ramasi nedescoperiti :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.