Monday, 6 May 2013

Din nou despre lumea de dupa Apocalipsa

Oblivion (2013)


Incep sa cred ca scenaristii de la Hollywood isi lanseaza unul altuia provocari de genul "care scrie cel mai bun scenariu pe o tema data". Altfel nu-mi explic de ce cam in fiecare an apar cate doua filme (pe langa miile de alte productii obscure despre care pe aici, prin Europa, nu se va auzi niciodata pentru ca nu merita efortul) cu acelasi subiect. Acum doi ani s-a bifat, de exemplu, tema Alba ca Zapada. Anul trecut - Bin Laden. Anul asta am avut doua filme cu zombi si inca doua despre un viitor post-apocaliptic pe un Pamant devastat (promit sa nu-l vad si sa nu va bat la cap cu filmul cu Will Smith si fi-su, nu o luati drept rasism!). Si astea imi vin in minte doar asa, la o prima privire; probabil ca daca m-as gandi putin as mai scoate cateva exemple de perechi de filme, dar nu tin neaparat, ideea este ca baietii aia cu scenarii sub brat umbla in perechi si se inspira unul de la altul. 
Din categoria "ce a mai ramas pe Pamant cand lumea l-a parasit intr-o forma sau alta" (in cazul de fata prin exod) face parte si Oblivion: Jack Harper (Tom Cruise) si Victoria sunt ultimii reprezentanti ai omenirii care inca traiesc in apropierea Terrei, la vreo suta de metri deasupra ei, in timp ce toti ceilalti au plecat pe Titan; au ramas pentru a repara dronele ce colecteaza resurse pentru noua lume, dupa ce planeta natala a fost devastata si Luna a fost distrusa (superba imaginea satelitului distrus). Amintirile le-au fost sterse insa, treptat, Jack ajunge sa fie torturat de imaginea unei necunoscute, lucru ce incepe sa-i starneasca indoiala cu privire la adevarata lui identitate. Aceste incertitudini se vor extinde apoi la rolul sau, la intreaga existenta, in momentul in care va face cunostinta cu un grup de supravietuitori ai Apocalipsei si de aici conflictul se dezvolta spre un deznodamant din care nu lipsesc intorsaturile de situatie (e drept ca unele din ele cam hilare) si o doza de tensiune. 
Insa, din nou, trebuie s-o spun, daca separ calitatile filmului pe sectoare si compartimente, dincolo de imaginea superba, cu mult deasupra povestii, nu ramane prea mare lucru. Se vede mana lui Claudio Miranda, directorul de imagine recent oscarizat pentru Life of Pi, care transforma magia vizuala in condimentul principal al filmului. 
Dar scenariul pacatuieste grav incercand sa fie mai mult decat ceea ce este, o adaptare cinematografica a unor benzi desenate. Vrand sa adauge o dimensiune filozofica povestii, in care sa confrunte realitatea si aparenta, adevarul si iluzia, inteligenta umana versus cea artificiala, esueaza profund cand ai ca termen de comparatie Odiseea spatiala, povestea treneaza fara rost, iar cand actiunea incepe iti dai seama ca Jack Harper este un Wall-E uman cu mult mai putin farmec, ca Tom Cruise ar fi ok in lumea lui a filmelor de actiune dar nu prea este genul de actor care sa stabileasca pe ecran o legatura credibila cu partenerele cu care interactioneaza, la partea sentimentala ramanand cam sec fara convingere si, intr-un final (aici o sa fie un SPOILER discret, doar pentru cine a vazut Moon), Sam Rockwell singur face mai mult decat un Tom Cruise ajutat de Morgan Freeman si o multime de alti actori. Cam multe surse de inspiratie pentru a transforma filmul intr-unul remarcabil.
Insa nu ma plang, mi-am bucurat privirea cu niste efecte speciale superbe, imaginile inca imi staruie pe retina, atat cele ale unei lumi aseptice si tehnologizate, pentru care dronele mi s-au parut un pic cam anacronice, cat si cele ale planetei devastate. 
Ca light entertainment merge, dar un film de categoria asta nu poate fi notat cu mai mult de 6,5, asa ca i agree to disagree cu majoritatea votantilor si votantelor IMDb si sa ma intreb daca pentru unii dintre ei este primul film de genul asta pe care il vad sau daca pentru unele dintre ele Tom Cruise ramane in continuare junele prim care era acum vreo 20 de ani.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.