Thursday, 30 May 2013

Un tigru care nu-i nici albastru, nici Shere Khan, nici Richard Parker

Tea Obreht - Sotia tigrului

Cand privesti fotografia de pe coperta interioara a autoarei, la inceput crezi ca e o greseala, ca a incurcat vreun redactor distrat imaginile si ne-am trezit cu poza vreunui fotomodel. Cand te convingi ca intr-adevar ea a scris cartea, te astepti la un chick-lit ieftin sau la vreo poveste cu vampiri pentru copii (nu spun fantasy, ca ar insemna sa jignesc nume ca Tolkien sau Martin). Afli ca autoarea este cea mai tanara laureata din istoria premiului Orange, obtinut la numai 25 de ani, si asteptarile incep sa creasca. Si incepi sa citesti o carte despre razboi si moarte, despre credinte stravechi, ritualuri, superstitii, despre modurile diferite ale oamenilor de a infrunta si de a se impaca cu moartea. 
Pentru un debut, autoarea tinteste sus, mult prea sus, spre un realism magic ale carui fire ii scapa. Poate ca sunt de vina tineretea si lipsa de experienta, poate a vrut sa spuna prea multe, cert este ca nu i-a reusit cum speram.
Natalia, proaspata absolventa a Facultatii de Medicina, porneste intr-o misiune umanitara, pentru a vaccina copiii dintr-un orfelinat. Primind intre timp vestea mortii bunicului sau de care o legau inca din copilarie sentimente adanci, ea va incerca sa-i reconstituie pasii pentru a-i dezlega misterul vietii si al mortii, mergand pe firul a doua povesti, cea a lui Gavran Gailé, omul care nu poate sa moara, si cea a unui enigmatic tigru, scapat de la o gradina zoologica in timpul unui alt razboi. Poate ca alegerea unui alt animal nu m-ar fi dus cu gandul la Bestiarul lui Cortazar, la tigrii albastri ai lui Borges sau la singuratatea unui alt tigru, impartasita impreuna cu Pi pe o pluta, nu mi-ar fi contaminat asteptarile si as fi avut mai multa indulgenta. 
Nu ma intelegeti gresit, Tea Obreht stie sa scrie, unele pasaje sunt mai mult decat reusite, cum ar fi povestea vietii lui Luka, insa nu-si poate justifica indeajuns alegerile narative, lasand in urma perplexitati si indoieli; dialogurile par stangace si unele personaje sau intamplari sunt aduse in cadru doar asa, pentru a mai crea o poveste, paralela si lipsita de orice coeziune cu romanul. Poate o colectie de nuvele ar fi fost mai potrivita si ar fi obtinut un efect mai puternic asupra cititorului decat aceasta irosire in scene si imagini nesemnificative. Daca la partea de descriere se dovedeste o buna observatoare a detaliilor, dialogurile sunt absolut neconvingatoare, in doi peri sau lipsite de continutul afectiv cerut de situatie. 
Si ar mai fi apoi "misterele" gratuite: ne aflam intr-o  tara din Balcani al carei nume nu-l aflam niciodata, insa presupunem ca este fosta Iugoslavie (si presupunem corect, fiindca ajungem la un moment dat la granita cu Romania), intr-un Oras (probabil Belgrad) unde razboiul civil a facut numeroase victime; apoi Natalia se presupune ca are o foarte buna prietena, Zora, atat de buna incat ii ascunde toate cautarile si framantarile sale... si multe altele. Inteleg ca autoarea vrea sa ne ofere o atmosfera magica, dar magia nu se obtine prin ambiguitati gratuite.
Desi presupunem ca Natalia sau bunicul ar fi personaje centrale ale cartii, e o supozitie gresita. Interesul cititorului nu se poate focaliza asupra lor, ramanand in umbra, caractere lipsite de expresivitate si nuante, despre care aflam extrem de putin.  Totul creeaza o senzatie de dezlanare, de povestiri individuale adunate de singurul punct comun al explorarii angoaselor individuale in fata mortii. Pentru cei care sapa in vie pentru a gasi un cadavru ingropat ce se presupune ca ar fi adus asupra lor un blestem, pentru cei care refuza sa atinga lucrurile mortului pana cand nu va fi trecut o anumita perioada, trecerea are ritualurile si granitele sale, de care trebuie sa se tina cont, asa cum sunt si noile granite fixate de razboi, ce delimiteaza viata unor natii noi. 
Vrand sa cuprinda prea multe planuri si prea multe povesti intr-una singura, Tea Obreht ne arata ca are idei, stie sa scrie, dar nu si sa-si organizeze materialul epic, lasandu-ne in fata unei succesiuni de tablouri carora nu le poate insufla (inca) viata. Este o scriitoare despre care as vrea sa mai aud peste vreo cativa ani, dupa ce se va maturiza putin, fiindca talentul nu-i lipseste.

Monday, 27 May 2013

3 copii + 1 copil = cariera universitara


David Lodge - Muzeul Britanic s-a darimat!

Am facut o alegere buna pentru "carti de citit pe plaja", de fapt cam stiam ca asa va fi, pentru ca Lodge e un autor care se citeste usor, te prinde, te amuza pe alocuri cu genul de umor britanic pe care eu il gust cu placere, si stie sa abordeze cu relaxare subiecte tabu sau mai delicate. Cartea aceasta, dupa cum ne informeaza prefata, are la baza un episod real din propria-i viata. Ca si personajul principal, Adam Appleby, un tanar cercetator aflat la inceputul unei cariere universitare, catolic, deja tata a trei copii, autorul insusi s-a vazut constrans la inceputul anilor '60, cand pilula contraceptiva era o erezie blamata de dogmele Bisericii Catolice, ca orice alta metoda de programare si control al nasterilor, sa traiasca cu angoasa posibilitatii aparitiei unui copil in conditiile in care situatia materiala nu permitea cresterea si educarea lui. 
Adam si sotia sa Barbara (evident, cei trei copii au nume care incep cu C, D si E), disperati sa nu ajunga la copilul cu litera F, sau, cine stie, sa epuizeze alfabetul dupa cum le dicteaza preceptele morale crestine, traiesc intr-o permanenta teroare a calculelor, tabelelor de control al temperaturii corpului, pentru a stabili cele mai potrivite momente pentru sex. Dar cum prea multa planificare e moartea pasiunii si cum valurile si vanturile vietii bat uneori in alta directie decat cea dorita, inevitabilul pare sa se produca. 
Sub aceste auspicii debuteaza cartea, a carei actiune se desfasoara alert pe parcursul unei zile, din momentul cand  un Adam ingrijorat si abatut porneste spre biblioteca sa studieze pentru teza de doctorat care - spera el - ii va aduce o promovare si, evident, un salariu mai bun.
Constatand cu amar ca literatura vorbeste mai mult despre sex si prea putin despre consecintele sale concrete, copiii, el isi incepe periplul printr-o lume populata de academicieni carieristi, in cautarea subiectului de cercetare  care sa le aduca prestigiul dorit, prin viata sa perindandu-se, pe parcursul unei zile, un american excentric, o batrana mostenitoare a unui manuscris valoros, impreuna cu libertina sa nepoata, un preot care tine o predica impotriva anticonceptionalelor intr-un sex shop, crezand ca se afla intr-o farmacie si multe alte personaje pitoresti sau picaresti. 
Confuzii, calambururi, paradoxuri, parodii literare, o multime de referinte si omagiul lui Lodge adus unor mari scriitori, de la Kafka la Joyce, o succesiune de intamplari si evenimente neasteptate, povestite cu haz si ironie, fac deliciul unei carti care m-a tinut in priza de la cap la coada, in timp ce firele de nisip se amestecau cu semnele de punctuatie de pe pagina si zgomotul de fond al marii imi rasuna in urechi. 
Unele pastise sunt foarte amuzante, cum ar fi cea dupa Kafka, in care vedem parcursul personajului pentru a-si prelungi permisul de intrare la biblioteca. Unele situatii, amuzandu-ne, ne fac sa reflectam, altele insa sunt doar imagini grotesti ingrosate prea mult pentru a le degusta de obicei, dar poate ca asociez placerea data de carte cu cea a locului unde am citit-o, poate disponibilitatea mea pentru ceva usor, relaxant, m-a facut s-o receptez cu mai multa ingaduinta decat intre cei patru pereti ai casei si nu m-a deranjat ceea ce mi s-ar fi parut in alte imprejurari umor de sitcom, de exemplu situatia in care personajul se vede constrans sa plece de acasa purtand lenjeria intima a sotiei.
 Iar tonul relaxat si hazul de necaz m-au facut sa trec peste indignarea legitima in mod normal fata de premiza data, aceea ca ipocrizia sociala se intinde pana in dormitorul propriu unde, daca tot era sa se recurga la mijloace de evitare a unei sarcini, nu inteleg de ce ele ar fi trebuit sa fie asa de alambicate, fiindca tot nu se cheama ca esti un bun catolic, nu? O las asa si zic ca e doar un pretext pentru o carte amuzanta de vacanta.

Saturday, 25 May 2013

Corporateza


Nu ma mai pot abtine! Chiar daca nu e in spiritul blogului (avantajul fiind ca e al meu si pot sa-i schimb spiritul cum vreau, dupa propria dispozitie), trebuie sa-mi vars aici oful, ca nu mai rezist. Mi-e mila de limba romana, as vrea sa pot sa fac ceva pentru ea, sa o ajut cumva, dar nu pot decat sa ma uit cu neputinta de pe margine cum este sufocata, inghitita, disecata, transformata. N-am sa incep sa-i cant prohodul, chiar daca am invatat candva la scoala ca "limba noastra-i o comoara, in adancuri infundata", fiindca stim cu totii ca este vie si tocmai de aceea sufera o permanenta transformare, ingloband noile realitati, pentru ca semnificantul sa tina pasul cu semnificatul (mi-a mai ramas o amintire vaga de la cursul de lingvistica) . 
Problema apare atunci cand contextul face ca tot continutul semantic sa se bulverseze... ati crede ca apare "limbajul de lemn"? Nuu, oamenii prefera sa-si inchipuie ca am trecut de epoca asta, ca e un concept invechit, comunist, care nu se mai aplica realitatilor din Romania nesocialista. Asa ca a revenit la moda jargonul, diferit de terminologia de specialitate. Exista jargon IT, jargon medical, jargon juridic (ma amuza, dar imi da in acelasi timp si un sentiment de discomfort cand un notar spune despre cineva ca "face vorbire"), sa zicem ca aici inteleg conceptul, este sentimentul de apartenenta la o breasla din care neinitiatii sunt exclusi :).
Dar ce nu pricep absolut deloc si-mi da fiori pe sira spinarii de cate ori o aud, este "corporateza". Aici nu mai e vorba de un jargon, pentru ca domeniile corporatiste sunt prea variate, ci de o intreaga conspiratie impotriva limbii romane, asociata cu o spalare pe creier a angajatilor, soldati ai unui regiment in care trebuie sa respecte reguli stricte ascunse sub aparenta unei infatisari prietenoase si zambitoare. Exact asa ajunge sa fie si limbajul, fals prietenos,  dar indepartat de sens, pompos colocvial si redundant, ascunzand o amenintare de care victimele isi dau seama abia dupa ce au plecat din companie sau, daca sunt prea inversunati sa-si construiasca o cariera, niciodata. 
Intr-o epoca in care calculatorul ajunge sa creeze anumite stereotipii lingvistice, romgleza nu este chiar de condamnat, sa zicem ca accept sa forwardez pentru feedback niste documente necesare pentru un debriefing in care sa ne sheruim impresiile ca sa ne focusam pe targetul propus. Unele cuvinte preluate ca atare sau adaptate sunt de inteles. Mai toti avem Windows in engleza, asa ca "taie si lipeste" au o conotatie foarte arhaica si mestesugareasca, recunosc ca n-as putea sa le folosesc pentru un calculator. Altele poate sunt neologisme care acum dau o usoara senzatie de pretiozitate, dar ce pretiosi nu au fost ridicoli la vremea lor?! In secolul 19, cand mai toti romanii cu pretentii studiau prin Franta, ne-am umplut de neologisme franceze,  unele au devenit acum arhaice, altele isi urmeaza traiul firesc in limba.
Daca ar fi vorba doar de romgleza, as avea mai multa toleranta, fiindca toti cutreieram pe campiile Internetului (era sa zic ale Armaghedonului, ca tot imi face cu ochiul electronic cartea Martei Petreu) si, vrand-nevrand, ne contaminam. Uneori ne vin mai la indemana expresii preluate ca atare, but it's ok, atata timp cat sunt folosite cu moderatie si cat poti sa eviti momentul penibil in care sa te intrebi, ca un sclifosit care a petrecut nu stiu cati ani prin strainatate  "cum se zicea in romana la asta?". 
Insa corporateza ma deranjeaza cel mai mult prin atitudinea ei aroganta (ca sa nu spun nesimtita) fata de limba. Vrand sa faca sens, ajunge sa maltrateze sensul. Nu mai aplici ceva, ci pentru ceva (un post), mitingul nu mai este o adunare de oameni (extrem de multumiti si recunoscatori partidului inainte de '89, extrem de nemultumiti si frustrati dupa), ci ii schimbam un "i" cu doi de "e" pentru a-l transforma intr-o sobra intalnire de afaceri, nu mai agream pe cineva sau ceva, ci asupra unui lucru si, in general, confuzam (da, stiu, chiar eu comit acum un barbarism, in limba romana s-au preluat doar adjectivul si substantivul) limba cum putem mai mult, si revarsam pe mosie siragul de piatra rara (ca sa revin la poezia cu care am inceput) strecurand din ce in ce mai multe cristale Swarovski prin ea, ca sa luceasca mai cu spor si sa ne duca pe culmile performantei si optimizarii carierei in cadrul corporatiei... 
Pana la urma, nimeni si nimic nu este de neinlocuit, nici chiar limba romana...
Dar hai sa ma opresc aici cu samaluiala, daca a fost dreapta sau potanga, va las sa chibzuiti singuri!

Thursday, 23 May 2013

Iubirea la 12 ani


Moonrise Kingdom (2012)


Lumea lui Wes Anderson, regizor si scenarist al acestui film, nu-mi era deloc familiara, vazusem doar un trailer la Fantastic Mr. Fox, insa nimic nu ma pregatise pentru extravaganta vizuala si pentru povestea induiosatoare si plina de poezie de pe ecran. Este un film despre care nu stiu cum sa vorbesc, fiindca mi se pare ca-i stric magia, dar ceva-ceva nu ma pot abtine sa nu va impartasesc, pentru ca merita atentia iubitorilor de povesti de dragoste frumoase si pure, fara prea mult zahar, dar cu un strop de sare si piper. 
Suzy (Kara Hayward) locuieste intr-o casa mare, atat de spatioasa incat mama isi cheama copiii la masa cu portavocea, dar sufocanta si claustrofobica, prin repetarea la nesfarsit a unor compozitii simfonice disecate pe instrumente, unde nu rasuna deloc rasete de copii (in afara ei, mai sunt trei frati mai mici). Viata i se transforma intr-o eterna asteptare a ceva ce poate aparea dincolo de zidurile reci ale unei case colorate in exterior, dar usor macabra in interior, intr-o scrutare a orizontului prin binoclu. Sam (Jared Gilman) este un copil ramas cu putin timp in urma orfan, nedorit de familia adoptiva, dar nici de comunitatea cercetasilor din care face parte, interiorizat, retras, dar hotarat sa isi dedice viata celei pe care o simte drept suflet-pereche. Totul se petrece in anii '60 cand, dupa o corespondenta de un an, cei doi se hotarasc sa fuga impreuna si sa-si traiasca viata cu maturitate si responsabilitate, ca sot si sotie. 
Ce emotioneaza cel mai tare la film este atmosfera, dragostea dintre doi copii de 12 ani, care capata conotatii grave, serioase. La inceput, pare o joaca, dar se dovedeste atat de implicata incat ajungi sa intelegi ca e reala, asa cum numai la varsta copilariei poate fi, cand nu exista bariere, prejudecati, cand poti sa-ti inchipui ca nimic nu poate sta in calea fericirii: nici conventiile sociale, nici adultii din jur, nici intemperiile vremii sau grija zilei de maine si totul pare o poveste in care prezentul este etern. 
Cateodata, dragostea vine prea tarziu, alteori prea devreme. Desincronizarile vietii sunt firesti, fac parte din ea, doar in povestile precum cele pe care Suzy i le citeste lui Sam inainte de culcare exista final, si el e intotdeauna fericit. Cand vezi atata seriozitate si devotament, acea atitudine pe care o au copiii cand simt ca fac ceva serios, capital, aerul grav, intri in jocul lor si iti dai seama ca miza este mult mai importanta decat o aventura de o vara, chiar daca totul da o senzatie de stangacie naiva, cum este si firesc in fata noului sentiment cu care se confrunta. Aerul usor amuzant devine grav, asa cum si zilele frumoase si senine sunt amenintate de uraganul ce se apropie. 
Cei doi protagonisti aflati la debut sunt geniali in rolurile lor, sper sa mai aud de ei si sa nu se transforme intr-o Saoirse Ronan sau Dakota Fanning care, dupa un debut de exceptie, au sfarsit prin a accepta tot felul de roluri in filme de mana a doua si a treia. Sunt atat de buni incat eclipseaza o distributie care-i mai cuprinde pe Bruce Willis si Edward Norton in roluri absolut atipice pentru cariera lor, pe Bill Murray si Frances McDormand. 
Totul, de la costume si imagine pana la structurarea unei povesti care se relanseaza cand crezi ca s-a terminat, are un aer usor confuz si excentric, probabil resimtit doar din perspectiva adultului  descumpanit si induiosat de ceea ce se intampla, de naturaletea si lipsa de inhibitii condimentata cu o doza de cruzime a relatiei pur afective dintre copii, pentru care o pereche de cercei creata la repezeala din ceea ce se gaseste in jur (in cazul de fata doi gandaci) devine un dar nepretuit. Din cand in cand, naratorul simte nevoia sa ne mai informeze asupra starii vremii, iar Social Services isi face aparitia in cadru nu sub forma unei institutii, ci a unui personaj care se recomanda ca atare, la fel de rigid ca si institutia insasi.
Este un film pe care-l recomand cu caldura, pentru ca are acel "ceva" nedefinit ce atinge o coarda umana universala. Poate nu toti am iubit la 12 ani, dar toti am fugit sau am fi vrut sa fugim spre ceva, de ceva, intr-o realitate pe care sa ne-o putem construi singuri.

Wednesday, 22 May 2013

Prezenta devenita absenta


Virginia Woolf - Camera lui Jacob

Virginia Woolf este printre putinele scriitoare pe care le citesc cu placere, si nu pentru ca este un nume consacrat, o autoritate in literatura, ce a impus noi standarde si inovatii stilistice in ceea ce avea sa devina modernismul. De Joyce, de exemplu, orice incercare de apropiere mi-a esuat lamentabil, nu am putut sa intru in jocul literar propus, unde timpul e un flux continuu. La Virginia, avem momente disparate, intre care poti sa faci asocieri, sa-ti imaginezi si, in general, sa respiri, sa nu te simti sufocat :)
In centrul cartii de fata se afla Jacob Flanders cu existenta lui, reconstituita din amintiri, impresii, senzatii exprimate mai ales de femeile care l-au cunoscut. Incepand cu copilaria, continuand cu colegiul Trinity din cadrul Universitatii Cambridge si perioada primului razboi mondial, naratorul doar ne conduce de la un tablou la altul, exprimandu-si propriile indoieli si incertitudini asupra destinului eroului, un erou ce-i scapa, oferind cititorului o serie de imprejurari si intamplari, discutii si imagini care sa-l ajute sa-si gaseasca propriul fir calauzitor, sa-si creeze propria poveste si cronologie. Personajele se contureaza de cele mai multe ori din context, prin descriere indirecta, dar nu lipsesc nici detaliile privind mai ales modul in care sunt imbracate sau forma nasului. Se pare ca Virginia insasi este o admiratoare a perfectiunii clasice grecesti, ca si personajul nostru, pentru care o discutie despre despre clasicismul grec are drept consecinta fireasca o calatorie in Grecia. Evenimentele din trecut ii determina deciziile viitoare, insa cititorul este cel caruia ii revine permanent rolul de a urma fluxul ce genereaza actiunea, de a-si construi propriul drum de interpretare, de a vedea un fir narativ acolo unde el este doar sugerat.
S-au spus multe despre carte, despre simbolismului ei. Dincolo de camerele ce au marcat existenta eroului (camere din care a plecat, in care nu se va mai intoarce, obiecte pe care le-a folosit si le-a lasat in asteptare, fiindca sunt momente in care un obiect spune mai multe despre posesorul sau decat o mie de cuvinte), gasim nenumarate simboluri, parca desprinse dintr-o interpretare freudiana a viselor. Nu voi insista asupra lor, e netul plin de referinte pentru cine este interesat.
Daca Virginia Woolf si-ar fi scris cartea cu 90 de ani mai tarziu, in zilele noastre, probabil ca populatia cititoare a internetului ar fi transformat-o intr-un metaroman, cautand fel de fel de explicatii si simboluri. Nu ca nu s-ar fi facut asta deja, dar imi place sa ma gandesc ce discutii ar fi starnit, de exemplu, plasarea in timp si spatiu a evenimentelor, fiecare completand dupa propria fantezie circumstante asupra carora  cartea lasa sa planeze umbre. La sfarsit, ramane doar o camera goala unde locatarul nu se va mai intoarce niciodata. Cand si cum a disparut in razboi, este liber sa-si imagineze fiecare: un glont, un obuz, sa fi fost un act de vitejie gratuita sau unul de lasitate, sa fi fost in somn sau in timpul luptei, asta nu vom sti, dar ne putem crea propriul scenariu, putem proceda asemenea naratorului care incearca sa strabata hatisul de informatii, sa ne dea cateva repere pentru ceea ce psihanaliza numeste "cunoastere implicita", creand legaturi acolo unde nu le putem vedea concret, dar le simtim.
Pentru mine, Jacob are ceva din Charles Kane, cetateanul misterios care a revolutionat cinematografia. Si in cazul sau, intalnim aceeasi dificultate de a interpreta o viata, de a-i gasi un sens, voit sau nu de catre protagonist. Si el, ca si Jacob, este deschis la interpretari, fiindca memoria si amintirea incarcate de subiectivismul martorului pot denatura sensul obiectiv cautat. 
S-ar putea sa fie nevoie de o anumita stare ca sa savurezi cartea. Nu se citeste greu daca te limitezi strict la text si-i urmezi curgerea, poate fi plictisitoare pentru cine spera sa gaseasca poveste si actiune. Eu am vazut-o ca un puzzle: labirintica, inhibanta pe alocuri, dar fascinanta ca mod de constructie, atunci cand vezi ca fiecare piesa se asaza cuminte la locul ei insa, odata terminata cladirea, tot mai ramane o camera intunecata, o camera in care cuvintele nu patrund, unde se aduna ceea ce este nespus si unde poti sa alegi sa aprinzi lumina si vezi ceea ce ai ales tu sa vezi ori sa pastrezi misterul si sa-ti imaginezi ce ar putea sa fie inauntru.

Monday, 20 May 2013

Cu ce se umple un gol


Ian McEwan - Copilul furat

Cartea asta am citit-o acum ceva vreme, insa am tot ezitat sa scriu despre ea. Si asta pentru ca, dupa cum am mai spus, imi place McEwan. Iar "Copilul furat" este cartea cu care, pentru prima data, ma dezamageste. Este drept ca subiectul predispune la profunzimea trairilor si sensibilitate, dar devine doar un pretext. Stephen Lewis, autor de carti pentru copii, pleaca intr-o zi ca oricare alta la cumparaturi, impreuna cu fiica sa de 3 ani. Intr-o clipa, viata ii va fi bulversata de pierderea acesteia. Pana aici, este cosmarul oricarui parinte, o premiza de la care s-ar fi putut dezvolta o carte impresionanta si sfasietoare despre pierdere, modul in care este perceputa si in care afecteaza relatia cuplului, culpabilizare... Dar nu. 
Daca la inceput mi-a dat senzatia ca va evolua cumva in directia cunoscuta din Pe plaja Chesil sau Atonement, aceea a destramarii unui cuplu in urma unui eveniment ce pune la incercare soliditatea legaturii sale, erodat de cuvinte nespuse si explicatii ramase in suspensie, cartea de fata va divaga intr-o cu totul alta directie. Va pluti pe valurile amintirilor si consideratiilor generale despre viata, copilarie, relatii intre parinti si copii. Ne va purta lent prin viata personajului nostru, inca dinainte de a se naste, spionandu-si viitorii parinti la o fereastra, ne va pierde in divagatii poetico-filozofice, social-politice, incluzand figura primului ministru, si, intr-un final, ne va readuce brutal si dezamagitor pe pamant, incheindu-se ca in bancul acela prost cu tiganii si copilul: "Ce facem cu el? il spalam sau facem altul?". Mda, virtutile terapeutice ale trecerii timpului asigura happy end-ul unei povesti lipsite de continut narativ, prea descriptiva si prea voit atmosferica pentru a reusi sa ma faca sa intru in atmosfera propusa. 
Este tot McEwan, imi face placere sa-l citesc, nu m-am putut abtine sa nu duc cartea pana la capat, fiindca ma prinde intotdeauna modul cum scrie, probabil ca o asemenea carte veninta din partea unui alt autor ar fi sfarsit repede pe raft, dupa vreo 60 de pagini. Dar de data asta, mi-a dat senzatia ca a avut la inceput o idee, insa dupa primul capitol a epuizat-o. Nu mi-a placut deloc cum a condus-o, in ce a transformat-o, a devenit retoric si redundant din dorinta de profunzime, angoasa initiala a protagonistului transformata in durere a esuat intr-o prea lunga meditatie asupra copilului care a fost, asupra sinelui, intr-un misticism ce m-a indepartat si mai mult de orice posibilitate de empatie. 
Pana si titlul in limba romana mi se pare foarte prost ales. The Child in Time, ce-mi evoca acordurile sublimei piese Deep Purple, s-a transformat intr-un banal si prozaic "copil furat", un copil ce reprezinta doar un pretext al unei divagatii in care prezentul, trecutul si viitorul se amesteca, se intesecteaza, pentru a duce la o rezolvare consolatorie previzibila si scotand din ecuatie cuvantul "timp", esential in dezvoltarea cartii.
Daca ar fi sa gasesc un personaj simpatic in toata aceasta intretaiere de destine si traiectorii, acela ar fi Charlie, prietenul protagonistului, care ni-l aminteste pe baronul lui Calvino care traieste in copaci, refugiat in propria regresie temporala spre copilarie, varsta fericirii si a inocentei, a senzatiei de siguranta ce pare fara sfarsit. O varsta pe care fiecare si-o poarta in adultul ce a devenit, intorcandu-se la ea de obicei doar cu nostalgia amintirilor.

Saturday, 18 May 2013

La plimbare prin judetul Valcea

Horezu - Costesti - Ocnele Mari 

Daca postarile de pe blog s-au cam lasat asteptate in ultima vreme, este din cauza vremii frumoase, care m-a scos din casa si m-a trimis la plimbare pe cararile insorite ale patriei.
Prima oprire a fost la Horezu, unde am putut sa constat modul in care a evoluat olaritul din zona in ultima vreme. Dintre multele ateliere, am oprit la cel care-si face o mandrie din faptul ca nu vinde produse bulgaresti si chinezesti, dupa cum am inteles ca ar face altii. Da, chinezariile se pare ca si-au extins teritoriul si asupra ceramicii de Horezu. 
Nu si aici, la casa ce se distinge prin forma ei de ulcior, unde continua sa se produca oale, ulcele, farfurii, vaze pictate cu modelele traditionale. Este drept ca in timp cerintele clientilor au evoluat, impingand uneori producatorii in afara tiparelor traditionale, ca forme si culori,
 dar specificul se pastreaza, fiind o arta transmisa din generatie in generatie.
 
Olaritul este o afacere de familie, dar si o pasiune, o traditie continuata sub emblema "cocosului de Hurez".
 Pe langa obiectele expuse la vanzare, creatorii lor detin si piese unicat, proprii sau ale unor mesteri care, odata disparuti, au luat cu ei secretul crearii unor obiecte pe care altii nu le pot reproduce.
Plosca din imaginea de mai sus, de exemplu, este unul dintre acestea. Pe langa caracterul estetic, ea are si o utilitate practica, fiind folosita in ritualurile nuptiale. Ignoranta mea in domeniu este mare, n-as sti sa va spun in ce punct al lor, dar se pare ca folosea la servirea invitatilor cu tuica, fiind conceputa pe principiul vaselor comunicante. 

Despre Costesti, lumea stie in general ca este comuna unde marsul furios al minerilor spre capitala a fost oprit de jandarmi in 1999. Prea putini au cunostinta de faptul ca aici este si unul din putinele locuri din tara (vreo 6-7 in total) unde se gasesc trovanti. Pe un perete nisipos (o cariera de nisip) pe langa care masina grabita urmand soseaua poate trece indiferenta,

ei se formeaza incet, slefuiti de vanturi si spalati de ploi, dupa cum se poate vedea in imaginea de mai jos.  Straturi de gresie se aglomereaza si se aduna formand aceste pietre rotunde care cresc in mii de ani.

Este un loc interesant, 
dar cam lasat in paragina si nevalorificat ca potential turistic.
Un panou deloc atractiv prezinta intr-un stil accesibil mai degraba geologilor decat turistului de rand informatii despre modul in care se formeaza trovantii.

De langa el, porneste un marcaj, dar nu am inteles unde ducea, fiindca disparea imediat ce ieseai din paduricea de alaturi, pe o pajiste, dupa vreo 15 metri. Abia cand am ajuns acasa am citit ca era poteca spre cea de-a doua locatie cu trovanti din zona, de-a lungul paraului Gresarea, la vreo 16 km de Costesti, unde din malul nisipos al acestuia ies trovanți de diferite forme forme si dimensiuni, de la  câteva sute de grame până la zeci sau sute de kilograme. Poate altadata. 
Cum as vedea eu valorificat mai bine potentialul acestui fenomen natural?! In primul rand, prin folosirea unui marcaj adecvat, incepand chiar de la drumul principal, Sibiu-Rm.Valcea-Craiova. Apoi prin "impachetarea" produsului intr-o poveste mai atractiva, alaturi de cea stiintifica existenta. Eventual in doua, una pentru cei mici (in genul benzilor desenate, cu un fir de nisip care vrea sa ajunga cand va fi mare o stanca frumoasa, rotunda, slefuita, sau ceva de genul asta), alta pentru adultul mediu, cu o prezentare mai prietenoasa, care sa nu intimideze cu termeni precum "diagenetic" sau "claste", care fac omul sa se simta depasit si sa aiba senzatia ca nu intelege ce citeste. Apoi, nu stiu in ce masura pietrele in cauza sunt "protejate", poate doar de dimensiunile lor, si anume ce nu poate fi luat in buzunar are sanse mai mari sa ramana in rezervatie. Mi s-ar parea corect sa nu ai voie sa iei pietre (ceea ce toti localnicii se pare ca fac si-si orneaza curtile si gradinile), eventual daca vrei un "suvenir" sa-l poti obtine pentru o taxa mai mica sau mai mare, in functie de marimea lui. Apoi, poteca spre adevaratul punct de atractie ar putea fi mai bine semnalizata, eventual cu panouri din loc in loc, care sa mai povesteasca una-alta despre zona: traditii, obiceiuri, legende. Iar pentru elevi, o excursie la trovanti ar fi mult mai educativa si interesanta decat o ora de geografie arida la care sa li se explice savant cum fluidul din spatiul intestitial favorizeaza cimentarea, lectie pe care sa o uite a doua zi. Hai ca se poate, fiecare regiune are cate ceva frumos de spus despre ea atata timp cat isi gaseste povestitorul. Zona, desi frumoasa si cu multe obiective turistice in jur (manastirile nu-s pasiunea mea, dar sa stiti ca si din punctul asta de vedere aveti destule de vazut, Horezu, Bistrita, Arnota), este destul de putin dezvoltata la capitolul agro-turism. Un localnic cu initiativa ar putea prospera din plin daca ar sti sa-si "vanda" zona, eventual facilitand si accesul turistilor la punctele de interes (excursii organizate la Horezu, Ocnele Mari, manastiri, drumetii la  trovanti sau prin Cheile Costesti sau Bistritei, ca sa nu mai zic de rafting, climbing sau alte posibilitati de divertisment). Credeti-ma, este o zona foarte ofertanta. Poate ca oamenii prefera linistea si confortul propriei saracii, plangandu-se in continuare de nivelul de trai si de faptul ca "totul merge prost in Romania" decat sa fie incomodati de cete de turisti galagiosi si dezorientati in spatiu din lipsa de marcaje/ semne/ panouri.

Cel de-al treilea obiectiv turistic al excursiei mele a fost salina de la Ocnele Mari. Nu fusesem pana acum niciodata intr-o salina, mi le imaginam ca pe un fel de... grote goale, in care intri sa inhalezi aerul sarat. Nu stiu altele cum sunt, am inteles ca cea de la Turda este si mai mare, dar aici, in galeria amenajata pe un kilometru si ceva, este un adevarat oras.
La inceput, dupa ce te acomodezi cu mirosul de ciorapi murdari, mai persistent in galeria intermediara ce separa salina propriu-zisa de tunelul prin care microbuzul sau autobuzul te poata pana la intrare, este "muzeul": o expozitie de sare extrasa din diferite saline, instrumente folosite pentru extractie si transport, echipamente.
Tot felul de panouri te informeaza despre istoria salinei, utilizarea sarii in diferite domenii, proprietatile ei chimice,  curative, alimentare, nu lipsesc nici zicale si proverbe fara piper, doar cu sare :)
Urmeaza spatiile de relaxare si joaca, terenurile de volei, baschet, tenis... Sa nu va inchipuiti ca le si folosea cineva. Cumva si mie mi s-a parut normal ca biletul de intrare sa includa accesul nelimitat la toate facilitatile. Poate ca as pune un pret mai mare la intrare (25 de lei in loc de 15), pentru a nu mai fi nevoie sa dai cate 10 lei daca vrei sa stai confortabil in zona de relaxare sau sa joci ceva. Asa, oamenii prefera sa se joace cu mingea in mijlocul galeriei decat sa mearga pe un teren amenajat, care raman goale. 
Exista chiar si o capela, care mi-a dat o senzatie de "Jesus Christ Superstar", deoarece in loc de icoane sau picturi pe pereti, avem postere. Inteleg efectul de degradare pe care sarea il poate avea asupra obiectelor de cult, dar totul ii dadea un aspect extrem de kitch-os,  asa ca n-am facut efortul sa o pozez.
Paraiasele sarate care curg in interiorul salinei au fost si ele amenajate pentru a bucura privirea si a crea sculpturi naturale.
 

Galeria accesibila publicului se termina cu zona de restaurant si crama.

Una peste alta, daca te duci pregatit sa stai ceva mai mult, nu te plictisesti, ai cum sa-ti petreci cateva ore bune inauntru si, fara sa-ti dai seama, sa-ti mai desfunzi putin caile respiratorii. 
Iar la plecare, am luat un bulgare de sare sa-mi poarte noroc.
Si sper sa ma intorc, macar pentru trovantii aia ramasi nedescoperiti :)



Monday, 6 May 2013

Din nou despre lumea de dupa Apocalipsa

Oblivion (2013)


Incep sa cred ca scenaristii de la Hollywood isi lanseaza unul altuia provocari de genul "care scrie cel mai bun scenariu pe o tema data". Altfel nu-mi explic de ce cam in fiecare an apar cate doua filme (pe langa miile de alte productii obscure despre care pe aici, prin Europa, nu se va auzi niciodata pentru ca nu merita efortul) cu acelasi subiect. Acum doi ani s-a bifat, de exemplu, tema Alba ca Zapada. Anul trecut - Bin Laden. Anul asta am avut doua filme cu zombi si inca doua despre un viitor post-apocaliptic pe un Pamant devastat (promit sa nu-l vad si sa nu va bat la cap cu filmul cu Will Smith si fi-su, nu o luati drept rasism!). Si astea imi vin in minte doar asa, la o prima privire; probabil ca daca m-as gandi putin as mai scoate cateva exemple de perechi de filme, dar nu tin neaparat, ideea este ca baietii aia cu scenarii sub brat umbla in perechi si se inspira unul de la altul. 
Din categoria "ce a mai ramas pe Pamant cand lumea l-a parasit intr-o forma sau alta" (in cazul de fata prin exod) face parte si Oblivion: Jack Harper (Tom Cruise) si Victoria sunt ultimii reprezentanti ai omenirii care inca traiesc in apropierea Terrei, la vreo suta de metri deasupra ei, in timp ce toti ceilalti au plecat pe Titan; au ramas pentru a repara dronele ce colecteaza resurse pentru noua lume, dupa ce planeta natala a fost devastata si Luna a fost distrusa (superba imaginea satelitului distrus). Amintirile le-au fost sterse insa, treptat, Jack ajunge sa fie torturat de imaginea unei necunoscute, lucru ce incepe sa-i starneasca indoiala cu privire la adevarata lui identitate. Aceste incertitudini se vor extinde apoi la rolul sau, la intreaga existenta, in momentul in care va face cunostinta cu un grup de supravietuitori ai Apocalipsei si de aici conflictul se dezvolta spre un deznodamant din care nu lipsesc intorsaturile de situatie (e drept ca unele din ele cam hilare) si o doza de tensiune. 
Insa, din nou, trebuie s-o spun, daca separ calitatile filmului pe sectoare si compartimente, dincolo de imaginea superba, cu mult deasupra povestii, nu ramane prea mare lucru. Se vede mana lui Claudio Miranda, directorul de imagine recent oscarizat pentru Life of Pi, care transforma magia vizuala in condimentul principal al filmului. 
Dar scenariul pacatuieste grav incercand sa fie mai mult decat ceea ce este, o adaptare cinematografica a unor benzi desenate. Vrand sa adauge o dimensiune filozofica povestii, in care sa confrunte realitatea si aparenta, adevarul si iluzia, inteligenta umana versus cea artificiala, esueaza profund cand ai ca termen de comparatie Odiseea spatiala, povestea treneaza fara rost, iar cand actiunea incepe iti dai seama ca Jack Harper este un Wall-E uman cu mult mai putin farmec, ca Tom Cruise ar fi ok in lumea lui a filmelor de actiune dar nu prea este genul de actor care sa stabileasca pe ecran o legatura credibila cu partenerele cu care interactioneaza, la partea sentimentala ramanand cam sec fara convingere si, intr-un final (aici o sa fie un SPOILER discret, doar pentru cine a vazut Moon), Sam Rockwell singur face mai mult decat un Tom Cruise ajutat de Morgan Freeman si o multime de alti actori. Cam multe surse de inspiratie pentru a transforma filmul intr-unul remarcabil.
Insa nu ma plang, mi-am bucurat privirea cu niste efecte speciale superbe, imaginile inca imi staruie pe retina, atat cele ale unei lumi aseptice si tehnologizate, pentru care dronele mi s-au parut un pic cam anacronice, cat si cele ale planetei devastate. 
Ca light entertainment merge, dar un film de categoria asta nu poate fi notat cu mai mult de 6,5, asa ca i agree to disagree cu majoritatea votantilor si votantelor IMDb si sa ma intreb daca pentru unii dintre ei este primul film de genul asta pe care il vad sau daca pentru unele dintre ele Tom Cruise ramane in continuare junele prim care era acum vreo 20 de ani.

Saturday, 4 May 2013

1 mai la Vama Veche

28 aprilie - 3 mai 2013

La inceput a fost linistea... Acea Vama de acum 10-15 ani pe care o caut de fiecare data, cand erai numai tu si marea, cand tipetele pescarusilor si soaptele valurilor nu erau acoperite de racnetele vreunui betiv sau de urletele isterice ale vreunei pustoaice doritoare de atentia intregii plaje, cand Stuful nu capatase inca un nume si era cunoscut dupa numele lui Ovidiu, un personaj ce-si face aparitia din ce in ce mai rar, poate dezamagit si el de transformarea unui loc de liniste si meditatie post-bahica intr-o discoteca unde feromonii adolescentini clocotesc in aer, cand plasticul si celuloza nu acaparasera inca nisipul... 

A fost frumos, dar a durat putin... Mai intai, si-au facut aparitia invadatorii media in cautare de stiri, continuand sa repete ca niste automate stricate in fiecare an aceleasi texte, incercand sa umple spatiile goale ale unor jurnale obosite si cliseizate: "Mii de turisti dornici de distractie au luat si in acest an cu asalt plajele din Mamaia si Vama Veche etc. etc...." Si ce pacat ca nu s-a inecat nimeni, nu a fost nimeni omorat de abuzul de alcool, nici macar vreo incaierare mai serioasa care sa aduca ceva rating in plus nu s-a produs. In rest, de ce si-ar dori cineva sa vada in fiecare an acelasi lucru?! Nu ma intrebati, nu inteleg si in general prefer stirile online celor teve.
Apoi, pe 30 aprilie seara, au inceput sa curga... Si nu ma deranjeaza atat aglomeratia, ar fi absurd sa revendic un loc public pentru mine, cat genul de persoane care au inceput sa populeze Vama in ultimii ani... Daca fiecare ar sta in patratica lui si ar respecta si dreptul celor din jur la propriul mod de a se distra sau relaxa, dezlantuindu-se doar in spatiile special amenajate (radem, glumim, dar in incinta, da?!), ar fi bine. Dar cu nepasarea varstei cand crezi ca totul ti se cuvine, iau in posesie intreaga plaja, incercand sa atraga atentia tuturor, fara sa constientizeze ca nu au de spus nimic interesant pentru cei din jur, ca altii nu tin neaparat sa afle fragmente din insignifianta lor viata sau cine cu cine s-a cuplat sau cat au baut ieri si cum s-au manifestat. I don't give a damn shit about their pathetic life lipsita de orice preocupare mai interesanta, de orice pasiune sau inteles in afara satisfacerii instinctelor si nevoilor primare. Si mai ca-mi vine sa cred ca e un semn de batranete, desi nici acum vreo 10-15 ani n-as fi avut vreo toleranta mai mare la nesimtire... Am perceput mereu distractia putin altfel decat majoritatea.
Ziua de 1 Mai s-a desprins din ceturile rasaritului cu barca pescarilor indreptandu-se spre plasele din larg
in timp ce peste plaja se lasase o negura ce m-a facut sa cred ca nu voi reusi sa vad rasaritul in singura zi in care mi-am propus sa-l astept.
Dar a disparut repede si, ca in fiecare zi, cand n-a existat nici o umbra de nor pe cer, soarele si-a facut aparitia, mai intai sovaitor, luminand resturile unei nopti in care muzica a bubuit din toate partile (da, chiar si in sensul asta dreptul la liniste mi-a fost confiscat acolo unde o imbratisam cu atata entuziasm)
apoi curajos, luminandu-ne noua drumul spre o noua zi
si trasandu-le pescarilor incarcati cu vietatile marine ce aveau sa faca deliciul vizitatorilor cherhanalei o poteca de raze.
Desprinsi din ceturile ce ezitau sa se retraga din calea soarelui, parca erau vikingii punand prima oara piciorul pe tarmul Angliei (se cunoaste ca am inceput sa urmaresc seria  Vikings).
Culorile rasaritului s-au transformat in cele ale unei alte zile luminoase.
 
Si asa a trecut timpul, zi dupa zi, fara sa inteleg cand si cum s-a terminat, ramanand cu bucuria intalnirii cu marea, dar si cu regretul ca prea multi dintre cei care nu ar trebui s-o intalneasca au fost acolo in acelasi timp cu mine. 
Asa ca "dragi" televiziuni, de pe plaja luati drumurile supermarketurilor, pentru a ne da stiri interesante si absolut unice despre "cum se pregatesc romanii"... sa pasca, stiti voi, aveti notitele de anul trecut.