Thursday, 18 June 2015

Este numai vina mea...

Camelia Cavadia - Vina 
... cand pic in plasa reclamei si nu ma documentez suficient despre o carte inainte de a o cumpara. Daca am reusit sa evit diverse "senzatii literare" precum Codin Maticiuc sau Irina Binder, de data asta am cazut in capcana si am indurat cu stoicism cele 300 si ceva de pagini doar ca sa pot sa scriu, sa-mi spun oful!
Regret ca nu m-am informat in privinta autoarei, care nu-i numai o debutanta  in literatura, cum imi inchipuiam, ci ditamai PR Manager al celei mai slugarnice televiziuni, ca as fi evitat sa o citesc si bine as fi facut. Dar faptul ca am aflat abia dupa lectura m-a facut sa privesc cartea fara alte prejudecati in afara celor literare, mai mult sau mai putin intemeiate, ce fac parte din bagajul personal al oricarui cititor.
Fiecare specialist in relatii publice stie ca drumurile batatorite sunt cele mai sigure. Cliseul vinde. Banalul invesmantat in haine senzationaliste vinde. Un barbat, Tomas H., isi traieste maretia si decaderea din visul familiei perfecte din perspectiva omniscienta a unui autor ce justifica excesiv alegerile si sentimentele personajelor. Plasata intr-un spatiu neprecizat, pe care tind sa-l identific cu America (numai acolo scriitorii pleaca prin turnee prin tara de cateva luni si distantele intre orase sunt de mii de kilometri), cartea construieste fata si reversul fericirii. Avem de-a face cu personaje poleite in aparenta idealului frumusetii fizice, insa lipsite de orice adancime. Cu exceptia eroului principal, oamenii care-i trec prin viata, Stella, sotia lui, Lorin, agentul literar, intruchipari ale perfectiunii fizice, par sa fie adusi in carte numai pentru a-i spori incertitudinile, pentru a-i da pretexte geloziei sa se manifeste, sa conduca la distrugerea de sine si a celor din jur, a fericirii construite de la sine, fara efort.
Dialogurile lemnoase sunt defectul tututor personajelor, care se extaziaza, se entuziasmeaza sau se intreaba retoric la unison, construind cu afectare o carte unde vreo 30% dintre propozitii sunt interogative, cam tot atatea exclamative, restul explicand redundant aceleasi idei presarate cu perle de intelepciune de sorginte coelhiana.
Simt ca nu ma credeti pe cuvant, asa ca o sa ilustrez cele de mai sus prin cateva citate, ca avem din belsug, cam toata cartea, sa intelegeti de ce, dincolo de laudatele profunzimi ale povestii despre vina si ispasire, trasaturile ei literare cele mai importante sunt superfluitatea si emfaza:

 pagina 122: "- Vino aici, fetito, vino aici! i-a spus Walter, in timp ce o imbratisa cu caldura, mangaind-o usurel pe cap! O sa fie bine! O sa fie totul bine, ai sa vezi!"
"A spune" si "a zice" sunt printre putinele verbe de introducere a dialogurilor cunoscute de autoare, sarmane declarative abuzate ce omoara imperativul, ca sa nu mai amintesc ca pana si mangaiatul pe cap este unul exclamativ.

pagina 128:  "- Vei reusi, Tomas! Vei reusi! Tu, fiule, ma vei face mandru de tot ceea ce esti: un sot minunat, un tata de poveste si un om de caracter! Asa esti tu si trebuie sa te tii de asta! Nu de indeparta de tine si tine calea dreapta! Suntem cu totii aici! Nu ai pierdut nimic. Dar sa nu te pierzi pe tine, pentru ca, daca o faci, nu va mai ramane nimic in jurul tau!"
Tot asa s-o fi automotivat si autoarea? "Vei reusi, Camelia, vei reusi! Toata lumea scrie carti! Nu ai nimic de pierdut! Trebuie sa te tii de asta!" Ca eu cam aveam nevoie sa-mi dau cate un branci sa ma intorc la carte dupa ce imi mai racoream cu alte lecturi creierul imbacsit de discursul pueril. Numai ca exclamatiile mele erau mai degraba din categoria exasperarii si a mirarii ca asemenea carti au parte de cronici elogioase.

pagina 147: "- Bine, ma culc, chiar ma culc, ma culc, pentru ca nu mai pot, a fost de acord Tomas. Ma culc, dar vino si tu langa mine. Te rog! Am nevoie de tine! Am nevoie de imbratisarea ta! Vreau sa te simt langa mine, aproape. Ma simt pierdut acum. Ma simt atat de pierdut! Oare am sa reusesc?"
Atunci cand o repetitie nu pare suficient de convingatoare, autoarea supraliciteaza, cu ceva trebuie sa umple 300 de pagini. Revine leitmotivul: "oare am sa reusesc?" Uite ca a reusit, cartea s-a publicat si acum ma incearca o teribila vinovatie ca am cumparat-o si o uriasa rusine ca am si citit-o.

pagina 217: "- Eu va iubesc pe amandoi ca pe copiii mei, va iubesc pe amandoi la fel de mult si sufar pentru toata situatia asta. Incerc sa va inteleg si sa va ajut pe amandoi. Daca tu, in momentul asta, ai nevoie sa stii ca in cele din urma va fi bine si ca te va ierta, ei bine, acum ea nu-ti poate promite nimic. Are nevoie de timp. Timp sa inteleaga ce i s-a intamplat si mai ales de ce. (....) Dar, cine stie? Uneori, timpul chiar le rezolva pe toate".
Ultimul rand imi ofera o alinare si ma face sa sper ca timpul, oh, timpul, ma va ajuta sa uit ca am citit vreodata aceasta carte. Pana atunci, continui sa nu inteleg ce mi s-a intamplat, de ce m-am intersectat cu ea si unde a vazut Dan C. Mihailescu "precizia arhitecturii narative si siguranta rotirii caruselului cu multe si subtile relatii psihologice".

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.