Eduardo Caballero - Alt nume, alta usa
Volumul de povestiri al lui Eduardo Caballero are o tristete melancolica si delicata, o atmosfera aparte, generata de boala, absenta, defectiune. Fiecare dintre personajele alienate ale celor 31 de fragmente ne impartasesc o bucatica din lumea lor ciuntita, privata de simturi sau prezente esentiale. Uneori urmeaza structura clasica a unei povestiri, alteori sunt scene, fulguratii, senzatii de moment desprinse dintr-o viata ce lasa doar sa se intrevada o maladie a sufletului.
Protagonistii sunt, printre altii: un copil autist, o femeie singura in spital, un luptator de gherila, un barbat proaspat concediat. Memoria selectiva alege un cadru, un moment, se concentreaza asupra bolilor trupului sau ale sufletului, descrie stari: rutina, incertitudini, planuri naruite si sperante neimplinite si, mai presus de orice, golul. Sondarea senzatiilor acestor oameni atat de diferiti are ca punct central absenta imbracand forme diferite. Poate fi a unui parinte, a confortului financiar, a unor amintiri dupa care tanjeste cineva sau o vulnerabilitate fizica. E o carte ca o toamna tarzie a vietii, infasurata in regrete, peste care ploua monoton, ca in poezia simbolista.
Uneori fantezia incearca sa remodeleze realitatea, o scrisoare isi propune sa o justifice, speranta data de un joc de noroc sau refugiul gasit de un copil in desenele cu flori sunt palide consolari de moment ale unei vieti sub semnul lipsei, pentru ca in permanenta se pierde ceva: vreo amintire, vreo iluzie, o jucarie primita de Craciun in copilaria indepartata, cand absenta nu era constientizata. Tot despre absenta este vorba si in povestirea care mi-a placut cel mai mult, ce-si ia ragazul sa dezvolte mai amplu temele volumului, Scrisoare mamei. Este scrisoarea unui barbat despartit in copilarie, in urma divortului parintilor, de mama si surorile lui, un strigat de disperare mocnita in care golul provocat de absenta materna este umplut cu "mama inventata".
Eroii provin cu totii din locuri fara coordonate. Uneori se poate intui o vaga amplasare intr-un cadru, intr-un desert sau intr-un oras, intr-un satuc din Kenya unde un baiat viseaza sa fie puternic, intr-un spital... Provin din fragmente de timp care, privite unitar, alcatuiesc un tablou neterminat, unde cuvintele par sa se invarteasca in jurul a ceea ce vor sa exprime, fara sa aiba capacitatea sau dorinta de a patrunde prea adanc in ideile de unde izvorasc. Lasa in urma stari difuze, diluate in stropii de ploaie, in atmosfera marcata de tristete si neputinta, asa cum autorul insusi pare sa sugereze intr-unul din fragmente:
"Acum cuvintele se intorc din fuga lor. Cand s-au trezit, au fost cuvinte disparate, in engleza. Cu trecerea orelor si zilelor, s-au cautat unele pe altele si s-au grupat in fraze simple, fara o semnificatie concreta, dar cu ecoul unor chipuri cunoscute si al unor dialoguri rostite deja. Cautau caldura si un pic de companie."
Le-am oferit si una, si alta. Dar am ramas cu senzatia ca asist la niste exercitii de stil, la niste cautari ale celei mai potrivite forme, la crampeie de ganduri, la niste cioburi dintr-un suflet ce lasa nedezvaluita arhitectura obiectului ce a fost candva intreg sau aspira la reintregire. Imi place proza scurta chiar si atunci cand nu are cap si coada in sensul propriu-zis, dar multe din secventele de aici capata prea mult forma unui jurnal intim, schitand cateva senzatii si sentimente sau vreun un inceput de scrisoare ce ramane vag. Mi-as fi dorit ca acele fraze sa prinda si mai multa putere, chemand altele, sa se transforme in ceva mai mult decat niste idei, sa dea coeziune unui univers ce ramane prea fragmentat. Daca mi se ofera motive de depresie, vreau sa ma deprim cu stil, eleganta si sofisticare!
Caballero pare sa aiba cheia, limbajul ce exprima trairile, dar as fi vrut sa vad cum aceste incaperi unde duce fiecare dintre "usile" universului sau alcatuiesc impreuna o casa. Scrisoare mamei ramane cel mai aproape de aceasta aspiratie, in rest sunt multe senzatii difuze, diluate, uneori usor confuze, prea vagi pentru a avea un impact de durata.
Uneori fantezia incearca sa remodeleze realitatea, o scrisoare isi propune sa o justifice, speranta data de un joc de noroc sau refugiul gasit de un copil in desenele cu flori sunt palide consolari de moment ale unei vieti sub semnul lipsei, pentru ca in permanenta se pierde ceva: vreo amintire, vreo iluzie, o jucarie primita de Craciun in copilaria indepartata, cand absenta nu era constientizata. Tot despre absenta este vorba si in povestirea care mi-a placut cel mai mult, ce-si ia ragazul sa dezvolte mai amplu temele volumului, Scrisoare mamei. Este scrisoarea unui barbat despartit in copilarie, in urma divortului parintilor, de mama si surorile lui, un strigat de disperare mocnita in care golul provocat de absenta materna este umplut cu "mama inventata".
Eroii provin cu totii din locuri fara coordonate. Uneori se poate intui o vaga amplasare intr-un cadru, intr-un desert sau intr-un oras, intr-un satuc din Kenya unde un baiat viseaza sa fie puternic, intr-un spital... Provin din fragmente de timp care, privite unitar, alcatuiesc un tablou neterminat, unde cuvintele par sa se invarteasca in jurul a ceea ce vor sa exprime, fara sa aiba capacitatea sau dorinta de a patrunde prea adanc in ideile de unde izvorasc. Lasa in urma stari difuze, diluate in stropii de ploaie, in atmosfera marcata de tristete si neputinta, asa cum autorul insusi pare sa sugereze intr-unul din fragmente:
"Acum cuvintele se intorc din fuga lor. Cand s-au trezit, au fost cuvinte disparate, in engleza. Cu trecerea orelor si zilelor, s-au cautat unele pe altele si s-au grupat in fraze simple, fara o semnificatie concreta, dar cu ecoul unor chipuri cunoscute si al unor dialoguri rostite deja. Cautau caldura si un pic de companie."
Le-am oferit si una, si alta. Dar am ramas cu senzatia ca asist la niste exercitii de stil, la niste cautari ale celei mai potrivite forme, la crampeie de ganduri, la niste cioburi dintr-un suflet ce lasa nedezvaluita arhitectura obiectului ce a fost candva intreg sau aspira la reintregire. Imi place proza scurta chiar si atunci cand nu are cap si coada in sensul propriu-zis, dar multe din secventele de aici capata prea mult forma unui jurnal intim, schitand cateva senzatii si sentimente sau vreun un inceput de scrisoare ce ramane vag. Mi-as fi dorit ca acele fraze sa prinda si mai multa putere, chemand altele, sa se transforme in ceva mai mult decat niste idei, sa dea coeziune unui univers ce ramane prea fragmentat. Daca mi se ofera motive de depresie, vreau sa ma deprim cu stil, eleganta si sofisticare!
Caballero pare sa aiba cheia, limbajul ce exprima trairile, dar as fi vrut sa vad cum aceste incaperi unde duce fiecare dintre "usile" universului sau alcatuiesc impreuna o casa. Scrisoare mamei ramane cel mai aproape de aceasta aspiratie, in rest sunt multe senzatii difuze, diluate, uneori usor confuze, prea vagi pentru a avea un impact de durata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.