Sunday, 12 July 2015

Cana cu sirop


The Age of Adaline (2015)

Romantismul m-a palit brusc (asa se intampla de la o venerabila varsta incolo, la aniversare, vine si el, la pachet cu depresia si cu stresul), drept pentru care mi-am luat jumatatea de aripa si am plecat la cinema. 
Am vazut prin anii '80-'90 un film cu Christopher Reeve si Jane Seymour, Somewhere in Time se numea, care mi-a placut atunci tare mult. Acum nu stiu daca idealizez eu, poate ma bantuiau fiorii adolescentei si am ramas cu o imagine deformata, prefer sa nu aflu, unele lucruri care te-au marcat candva e bine sa ramana acolo, in timpul lor, dar cand am vazut trailerul la Adaline m-am gandit ca ar putea sa fie ceva similar. Adaline s-a nascut pe la inceputul anilor 1900 si a trecut prin secolul 20 fara sa imbatraneasca o clipa din ziua cand un accident de circulatie, coordonat cu un trasnet, i-a incarcat organismul cu nustiucate mii de wati... oricum nu conteaza, toata pseudostiinta filmului e un ghiveci, un pretext pentru a ajunge la love story-ul din zilele noastre.
Eroina isi schimba periodic identitatea, domiciliul si cainele, cu altul din aceeasi rasa, si refuza sa se ataseze prea mult de cineva pana cand se intalneste cu Ellis, un tip pe care multe l-ar considera barbatul ideal. Michiel Huisman imi pare un actor predestinat rolului de baiat bun cu care femeile sterg pe jos si orice i-ar face se intoarce la ele la fel de plin de pasiune. Dupa Daenerys in Game of Thrones si Sarah din serialul Orphan Black, este al treilea film in care o femeie ii da papucii si el revine ca bumerangul, mai romantic, mai hotarat sa o cucereasca, mai iubitor si gata sa se insoare cu ea.
E spoiler mare daca zic ca sufera de o iubire genetica?! O fi, dar nu ma intereseaza, nu am mila de filmul asta, ca nici el n-a avut de mine. Ma dusesem sa beau un pahar de sirop, ma asteptam, aveam dispozitie pentru asa ceva, dar imi inchipuiam cu naivitate ca ar trebui sa fie diluat cu niste apa minerala, sa aiba cateva bule, un strop de efervescenta. Dar nu! A fost doar o cana de sirop! Pur, nediluat. Si l-as fi inghitit si asa daca ar fi avut gust bun, daca scenaristii, trei la numar, ar fi facut un cat de mic efort sa creeze un cadru credibil al povestii sau sa incerce sa-l omita, in lipsa de inspiratie. Au vrut sa ma convinga ca o femeie normala se transforma brusc in highlander-ita (mai putin partea cu alergatul prin secole sa omoare pe altii, face doar victime sentimentale), dar mai bine sa nu fi cautat explicatii daca nu au inspiratie, puteau scoate misterul din maneca. Fara sa mai bajbaie in intunericul fulgerat si s-o scalde cum ca trasnetu' etc.etc.... Chiar as fi putut sa cred ca in 2035 se va descoperi nemurirea de n-ar fi fost tot restul atat de fals construit. Replicile?! Previzibile, incercand sa mai faca pe alocuri parada de cunostinte, cum le sta bine multisecularilor care au tot timpul din lume sa invete tot ce vor, genul ala de eruditie cand se straduiesc americanii sa pronunte cuvinte in limbi straine sa arate ca stiu si le iese atat de stalcit incat mai bine nu incearca.
Hai sa spunem ca poate am eu pretentii prea mari de la un scenariu ce se vrea divertisment light romantic. Trecem la personaje. Si aici ma impiedic de Blake Lively, actrita din rolul principal si ma blochez. E glaciala si impasibila, poate ar fi fost un lucru bun daca nu s-ar fi indragostit brusc si ar fi ramas la fel de inghetata. Nimic, nu tu scanteie, nu tu iubire filiala, legatura emotionala cu cei din jur este zero, Adaline mi-a parut tot timpul lipsita de adancime, incremenita intr-un narcisism incapabil sa ma convinga ca ar putea sa tina la altcineva decat la propria-i persoana, oropsita de atata nemurire... Mai multa emotie arata cand ii moare un caine (unul din multii la fel avuti de-a lungul timpului)  decat in orice interactiune cu mama si cu cel pe care se presupune ca-l iubeste. Iar Huisman, numai miere si sirop, un rol exersat in atatea alte filme. Noroc cu Harrison Ford, care salveaza de la inec o distributie apatica si plata.
Disproportia dintre intentie si rezultat e cu atat mai mare cu cat vezi ca oamenii s-au straduit, au incercat sa-l faca atractiv vizual, prin decoruri, costume, machiaj, filtre de lumina. Insa cadrele propriu-zise urmeaza manualul filmului romantic, schimburile de priviri, scena sarutului, florile etc. sunt cele vazute in sute de alte filme, nu se abat de la conventii, nu cauta unghiuri diferite de abordare, urmeaza reteta prin care se obtine cel mai plictisitor film romantic.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.