miercuri, 29 iulie 2015

Cautand in noapte un cadavru


Once upon a Time in Anatolia (2011) 

A fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi fost poate era mai bine si ramaneam cu impresia minunata creata de Winter Sleep dar asa se mai intampla cand vad filmele in ordinea inversa a aparitiei si am tendinta sa evaluez trecutul prin prisma prezentului, dar hai sa nu intind formula de introducere cum face filmul, care ne ofera introducere, si introducere, si introducere, si introducere, un mic cuprins si o incheiere rapida, cand gasim victima nu mai e loc de punct culminant, a trecut demult momentul...
Deci cum spuneam, a fost odata un echipaj de politie, plecat impreuna cu jandarmii si cu cei doi suspecti, cu procurorul si cu doctorul, care fie vorba intre noi e mai degraba generalistul oraselului decat legistul, si oricum singurul lui rost in film e sa aiba si procurorul cu cine schimba o vorba, ca politistii tot adjective raman si la turci, ca si in filmele romanesti (scuze, Ionut!). Si au plecat ei inghesuiti in trei masini, dintre care doua Dacii de-alea vechi, vehiculul national al Turciei se pare, disparut demult la noi, ca opulenta automobilistica mai rar gasesti ca-n Romania, unde omul prefera sa locuiasca in garsoniera dar sa-si tina ultimul model de Audi in parcare. Poate v-am plictisit deja, dar n-am terminat introducerea, incerc sa urmez ritmul filmului, are doua ore jumate, din care vreo ora si douazeci de minute ne plimba si ne ocoleste pe la mama dracului de pustietati ale Anatoliei pentru ca suspectul cu nume, Kenan (spre deosebire de suspectul doi care ramane numit astfel si parafrazand reclama, "era frac'su, ba") nu se poate hotari unde a ingropat cadavrul si ni se transmite si noua, spectatorilor nevinovati, plicstiseala politistilor, umbland dintr-un loc in altul, interminabil, pana ce-l gasim, da, vestea buna e ca il gasim, ca in povestea Seherezadei, cand vin zorile, dar filmul nu tace inca, din fericire, pentru ca ultima ora se mai anima putin.
Iar o sa se supere spiridusul shakespearian pe mine si n-o sa-i pot raspunde, ca la ora cand se publica automat aceasta postare ca sa nu capete blogul panze de paianjen pe la colturi ma aflu probabil intr-o caldare glaciara, fara alt semnal decat cel telepatic.
Dar daca nu esti critic de film, de-ala care se extaziaza cu unghiurile, cu cadrele, cu luminile, daca ai vazut si nu te-a cuprins fiorul profund exprimat de Jauja, de unde  am ramas cu "sindromul calului", va fi greu sa treci de prima ora jumate. Pentru ca filmul asta sufera mult de sindromul calului, care este inlocuit cu doua Dacii si un gipan. Vin de departe printr-un cadru panoramic fix, se apropie, ce frumos, ce artistic, ajung intr-un punct, cauta pe fiecare colina, sub fiecare copac, langa fiecare cismea, nu gasesc nimic, pleaca mai departe, scena se repeta si tot asa, pana cand toti sunt exasperati, si personajele si eu. 
E un film care a castigat Marele Premiu al Juriului la Cannes in anul respectiv. Cred ca ati inteles ideea, "al juriului", ii gadila teribil pe mai bunii cunoscatori intr-ale tehnicii decat mine si e conceput ca o momeala pentru critica. Pe mine m-a plictisit rau lungul inceput de vreo ora si ceva, dupa care mai intra in spiritul Winter Sleep. Nu e nevoie neaparat sa se intample lucruri ca sa-mi placa un film, e suficient sa aiba dialoguri destepte sau simpatice (si asta se intampla mai ales in partea a doua) ori sa ma fure cumva, nu stiu cum, sa nu fie, vorba lui Maiorescu preluata de la Hegel, "arta pentru arta", concept pentru care am o toleranta mai mare in literatura sau pictura decat in cinematografie. Am si eu limitele mele. Nu numai ca un cadavru cautat tot filmul este gasit (nu stiu daca e un spoiler sau o motivatie sa va fac sa rezistati pana la sfarsit) dar, atunci cand se intampla, totul pica in extrema cealalta, se rezolva in pripa, ceea ce duce la un film dezechilibrat, insa dupa o reteta de succes: sunete generate de imagini, dialoguri dezvoltate cu umor si sarcasm, cadre lungi, meticuloase, in real time, macinari existentiale. Cu o jumatate de ora mai putin, taiate din lunga plimbare prin pustiu, probabil ca mi-ar fi placut mai mult.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.