Monday, 2 May 2016

Marea frumusete a tristetii


The Broken Circle Breakdown (2012)

L-am vazut de doua ori in ultimele doua saptamani. Si a devenit deja unul din filmele mele obsedante, pe care l-as  revedea oricand cu aceeasi... nu cred ca pot spune placere ori bucurie, cu aceeasi emotie rascolitoare, cu aceleasi senzatii de sfasiere, cu aceeasi amestecare si confundare a starilor. E un film belgian, pe care imi e greu sa-l recomand cuiva care tine la sanatatea lui mentala, mai ales celor care au copii ori urmeaza sa aiba in viitorul apropiat. Insa e atat de puternic ca mesaj si transmitere a laturii afective, atat de frumos vizual, cu o atmosfera atat de plina, de bine punctata de coloana sonora incat este greu sa-l vizionati fara sa va tarasca in lumea lui, punandu-si privitorul sa-si infrunte cele mai adanci temeri, cei mai intunecati demoni. 
M-am intrebat mereu de ce reactionez asa intens la filme triste, de ce in arta, in general, am o mai mare aplecare pentru latura ei intunecata. Poate pentru ca emotiile produse de ea ma ajuta sa-mi exorcizez propriile angoase, amaraciuni si anxietati, ca o supapa care, din cand in cand, lasa sa se scurga in afara preaplinul de senzatii negative. Poate pentru ca le percep ca fiind mai autentice, mai apropiate de viata decat rozul in care-si coloreaza altii decorul. Poate pentru ca asa sunt mai aproape de personaje, imi e mai usor sa ma identific cu eroi croiti pe acelasi tipar depresiv ca si mine. Poate pentru ca dupa ce ai suferit in viata un soc emotional de-ala din care, oricum ai trai mai departe, e imposibil sa-ti revii complet, mai ales cand in lumea ta nu incap consolari religioase, simti ca ii intelegi mai bine pe cei ca tine, ca rezonezi altfel cu ei, ca poti sa patrunzi mai usor metafora din spatele titlului si simbolurile ce tasnesc, puternice, printre randurile filmului: pasari care se izbesc de geam, tatuaje ce spun povestea unor iubiri, un lantisor cu cruciulita mostenit din generatie in generatie, pe linie materna... pana cand cercul se rupe, se strica si totul o ia razna.
Este un film despre iubire, dar si despre doliu, asa cum este trait el intr-un cuplu cu o jumatate atee si alta credincioasa, cu doua viziuni diferite asupra mortii. Nu cred ca este un spoiler prea mare cand spun ca aici moartea e abia inceputul, nodul in gat vine dupa aceea si nu mai pleaca pana la sfarsit... Doi oameni, Didier, muzician indragostit de America, si Elise, tattoo artist devenita in timp vocea angelica a trupei lui (poate singurul motiv de neincredere intr-un scenariu altminteri construit perfect, Elise canta mult prea bine pentru cineva care nu se ocupa de muzica inainte sa-si intalneasca jumatatea), retraiesc aceeasi poveste a tuturor: se cunosc, se indragostesc, se casatoresc, au un copil. Si apoi lumea lor incepe sa se destrame. Aflam cum, din fragmente, flashback-uri ce le reconstituie existenta, salturi temporale in care lungimea parului ei si costumatia lui pot reprezenta indicii importante pentru a  intelege in ce moment al istoriei lor are loc o anumita scena. Este mereu prezenta, insotindu-le si punctandu-le calatoria prin viata, muzica bluegrass, atat de bine aleasa si interpretata: o chitara acustica, un banjo, o mandolina, o vioara si un contrabas. Cinci instrumente ce ne poarta melancolic, duios, jucaus, trist, funebru, indurerat printr-un deceniu din viata unui cuplu. 
Geniul din spatele filmului se numeste Johan Heldenbergh, actor, scenarist si regizor, autor de piese de teatru si scenarii de film, cel care interpreteaza rolul principal masculin in scenariul adaptat pentru televiziune al propriei sale piese de teatru, inspirata de o stire din 2007, cea a blocarii cercetarii celulelor stem de catre administratia Bush cu argumente religioase, chiar daca celulele proveneau de la embrioni in plus, fecundati in vitro, o decizie ce a incetinit cu multi ani progresul medical. Alaturi de el, este de mentionat si inspiratia regizorului Felix van Groeningen de a-i incredinta rolul feminin lui Veerle Baetens. Ambii protagonisti isi sustin singuri partea muzicala a filmului, ce s-ar putea eticheta drept o drama musical. De altfel, toti actorii sunt bine alesi, intr-un rol secundar l-am recunoscut si pe ciudatul din Borgman.
Nu va ganditi insa la o adaptare minimalista a piesei de teatru, e un film bine lucrat pentru cinematografie, cu locatii variate, cu interpretare excelenta si o atmosfera ce loveste drept in inima. De vazut si, din cand in cand, de revazut, ca sa ne aduca aminte nu ce am pierdut ori ce nu avem, ci ceea ce mai ramane dupa aceea...  
Si doua observatii de final: titlul filmului a fost tradus in multe limbi (am verificat toate limbile romanice si norvegiana) ca Alabama Monroe, niste nume ce-si gasesc semnificatia in continutul sau. Romanii (v-am mai zis ca am un dinte mare impotriva celor care decid titlul filmelor in romana) s-au scarpinat ei putin in cap si, din nevoia de a fi atat de expliciti pe cat cred ca poate duce publicul autohton i-au zis Paradisul spulberat. Cat de uituc sa fii ca sa nu-ti aduci aminte ca inainte cu un an sau doi a aparut un alt film caruia i s-a spus la fel (The Impossibile)? Si cat de naiv ca sa-ti inchipui ca i te adresezi aceluiasi public care mananca pe paine comedii ProTV si telenovele? Si a doua ca, in batalia The Broken Circle Breakdown - La grande bellezza, cel dintai castiga detasat in sufletul meu in fata pretiozitatii estetice italiene. In 2014 a fost o batalie. Cel dintai a castigat César-ul, al doilea i-a suflat Oscarul pentru film strain. Inclin sa cred ca a lovit prea mult in sensibilitatile americane, deranjate de un film ce se pretinde la inceput American culture fan.
Will the Circle Be Unbroken? Raspunsul la intrebarea de la inceput il veti afla vazand filmul... (si stiu, linkul nu este la piesa in cauza, ci la alta, e un teaser de atmosfera mai bun).

No comments:

Post a Comment