Tuesday, 29 November 2016

Ca un fluviu fara inceput si fara sfarsit



Clarice Lispector - Apa vie. Ora stelei

O pictorita incepe sa scrie. Poate o scrisoare catre cineva drag, catre sine ori catre noi, cititorii. Se avanta pe teritoriul cuvintelor in fata martorului nenumit caruia i se adreseaza la persoana a doua, intr-un demers de imblanzire a lor, de stapanire a sensului si a tacerilor, a spatiilor dintre ele si a senzatiilor imposibil de prins in capcana literelor. 
"Prin urmare a scrie este modul celui care foloseste cuvantul ca o nada, cuvantul care pescuieste ceea ce nu este cuvant. Cand acest ne-cuvant - spatiul dintre randuri - musca din momeala, ai scris ceva. Cand ai pescuit spatiul dintre randuri, poti scoate usurat cuvantul din carlig. Dar analogia se sfarseste aici: ne-cuvantul, cand musca momeala, o incorporeaza  in el. Si-atunci salvarea este sa scrii fara sa fii atent."
Asa scrie Clarice Lispector, sau cel putin asta este senzatia pe care o lasa. Uneori extrem de lucide si precise, alteori vagi si simbolice, atingand sfere abstracte ori poetice, cuvintele sale se insira parca dintr-o suflare, transformand realitatea in vis, incercand sa-i atinga un invizibil nucleu. Am regasit-o la fel ca in Aproape de inima vijelioasa a lumii, cruda, analitica, neinduratoare, dar si plina de verva, desfacand cu naturalete cuvintele de conventii si sabloane, pentru a cauta in ele instinctul vital. Ca si acolo, demersul analitic ia forma unui vartej de senzatii, ca si acolo, pare intr-o lupta permanenta cu abisul pe care il intuieste captiv in cuvinte al caror sens nu se poate stoarce in intregime. E rece, alunecoasa, imprevizibila. Insa in Apa vie demersul sau nu are o rama, lucru ce ar putea descumpani unii cititori. E doar o curgere sinuoasa a gandurilor in care doreste sa cuprinda prea multul netrait al vietii, coplesitorul timp, creatia, conditia limitata a omului, intr-o cadenta mai apropiata de un poem in proza decat de o nuvela sau un roman scurt sau cum or fi vrut autoarea sau criticii sa o/il numeasca. 
Senzatia asta de improvizatie aproape muzicala, revarsandu-se asupra urechilor obisnuite cu un anumit ritm, creeaza o iesire din banalitate, din structurile consacrate, o evadare intr-o lume care nu stii  unde incepe si unde se termina. Dar e ceva atat de proaspat, de spontan in ea incat eu, cel putin, nu-i pot rezista. Ideile tasnesc parca singure, ca intr-un dicteu automat, ca si cum subconstientul autoarei ar prelua controlul asupra frazelor. Ceea ce ma contrariaza si ma uimeste e ca nu se pierde senzatia de luciditate, de apropiere de o frumusete ocultata, inaccesibila. ""Cel mai bun text inca nu a fost scris. Cel mai bun text se afla printre randuri."  Este un flux al vietii si al mortii, ce ne transpune intr-o alta dimensiune a limbajului. Autocentrat si in acelasi timp deschis spre lume, este un fragment intrigant, complex, o calatorie fara destinatie, pentru ca nici viata nu are o destinatie prestabilita. 
Si dupa nauceala asta, urmeaza Ora stelei, un text ce isi propune poate sa fie cel mai "cuminte" ca structura din ceea ce a scris brazilianca nebuna (in sensul frumos). Insa doar in aparenta. Macabea este creatia literara a unui narator, la randul sau personaj al mini-romanului lui Clarice Lispector. Existenta ei este un alt prilej de a medita asupra realitatii si a barierelor ridicate de limbaji, asupra contemplarii si actiunii, asupra perceptiei de sine in contradictie cu perceptia celorlalti. Iar textul devine o permanenta reflectie asupra propriei sale scrieri, o proiectie a unei minti create de o alta minte, la randul sau creata de mintea autoarei, transformand scrierea romanului intr-un metaroman.
Macabea, o fata sarmana, singura, incapabila sa comunice cu cei din jur, lipsita de armele cuvintelor bine dozate, se indragosteste. Sau, poate, sunt doar hormonii care clocotesc in trupul vazut de cei din jur ca lipsit de orice expresivitate. Existenta sa este aproape ca un experiment pentru autoare, ce capata aici o voce masculina pentru a oferi un portret detasat al celei ce s-a nascut sa fie o prada. Solitara, simpla, mereu pozitiva, cu o viata mediocra, Macabea reuseste sa-i genereze cititorului, prin naivitatea si instinctivitatea sa, tandretea pe care o manifestam de obicei fata de animalutele neajutorate si nevinovate. Insa vocea naratorului nu ne lasa sa ne atasam prea mult asa ca, pe masura ce inaintam cu lectura, personajul devine un fel de subiect experimental, pe care-l putem privi dintr-o multime de perspective, asa cum sugereaza si titlurile alternative de la inceput, posibile indicatii de lectura. Se spune ca este cel mai cunoscut roman al autoarei pe plan mondial. Este si ultimul, Clarice Lispector avea sa moara la putin timp dupa publicare. Mie, recunosc, mi-a placut mai mult Apa vie. Si mai mult, cele doua romane precedente traduse in limba romana. Dar autoarea braziliana este printre scriitorii ale caror noi traduceri le astept mereu cu nerabdare si bucurie.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.