Thursday, 6 April 2017

Tinuturile copilariei


Cesare Pavese - Luna si focurile

Pe Pavese il cunosteam prin poezii si mai ales prin jurnalul sau, Il mestiere di vivere, o carte care mi-a marcat anii de formare, regasindu-mi in randurile ei multe dintre incertitudinile si dilemele metafizice. Nu stiu daca Pavese m-a influentat sau l-am iubit tocmai pentru ca s-a pliat atat de bine pe ceva care era deja inradacinat in mintea mea... Cred ca a mai fost candva un volum de povestiri, dar cum nu-mi aduc prea bine aminte de el pot sa spun ca Luna si focurile este prima mea intalnire cu proza lui Pavese. Prezentat drept capodopera lui (n-as sti sa spun cat este adevar si cat este marketing, fiindca nu am termeni de comparatie), romanul acesta ne poarta intr-o atmosfera desprinsa parca din filmele neorealismului italian, in lumea patriarhala a satului italian de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Totul incepe cu intoarcerea din America a unui emigrant intr-un fantomatic "acasa", unde multe s-au schimbat. Pana si clarinetul lui Nuto, prietenul sau din copilarie, a amutit. 
"Dorinta pe care o avusesem candva in sange (intr-o dimineata, intr-un bar din San Diego aproape ca imi pierdusem mintile) de-a iesi la soseaua aceea, de-a ocoli portita prin locul dintre pin si cotitura teilor, de-a asculta mai intai glasurile, rasetele, gainile, ca apoi sa spun: "Uitati-ma, m-am intors", aparand in fata figurilor naucite ale tuturor - ale servitorilor, ale femeilor, a cainelui si a batranului (ochii albastri si ochii negri ai fetelor m-ar fi recunoscut de pe terasa), dorinta aceea nu ma parasise nici acum. Ma intorsesem, iesisem la sosea, facusem avere - dormeam la Angelo si stateam de vorba cu Cavalerul -, dar figurile, glasurile, mainile care trebuiau sa ma cerceteze si sa ma recunoasca nu mai erau. Ceea ce ramasese era ca o piata a doua zi dupa balci, o vie dupa cules, o intoarcerere de unul singur, la restaurant, cand cineva te-a parasit."
Printre rememorari alaturi de Nuto ale copilariei comune, ale conditiei de exilat in America, pe de o parte, si de ramas acasa, in timpul razboiului, pe de alta, cel intors, pe care oamenii care si-l mai aduc aminte il cunosteau cu porecla Tiparul, penduleaza intre ceea ce nu se schimba niciodata si ceea ce devine de nerecunoscut, in permanenta transformare. Imagini, chipuri si mirosuri ce poarta amprenta idilica a copilariei dau o tusa melancolica acestui tablou al satului italian de dupa razboi, nu foarte diferit de cel autohton. Si oricat ar parea de ciudat, fatalismul nu este o particularitate mioritica, asa cum multi clameaza. Profilul taranului italian este similar, cu aplecarea spre predestinare si, in absenta oricaror perspective de a scapa de saracie, cu fatalismul diluat in litri de alcool. 
Nu este o carte cu un fir epic propriu-zis, alcatuindu-se din imagini si amintiri, din nevoia de recuperare a unui trecut, de regasire a radacinilor. Insa e o carte frumoasa, infuzata cu lirism, cu o atmosfera nostalgica si melancolica ce m-a cucerit. Pavese penduleaza intre emotii, uneori expediaza soarta unui personaj in cateva randuri, lasa multe spatii libere imaginatiei cititorului, mizand si pe impactul pe care il au lucrurile nespuse, sugerate, prelungeste pana spre final incertitudinea legata de destinul unor persoane ce s-au impregnat adanc in amintirile personajului. Umbrele razboiului, mortii ce inca sunt descoperiti in zona, se impletesc cu umbrele trecutului, cu destinul celor plecati din viata inainte ca Tiparul sa-i poata revedea. Iubirea pentru tinutul la care revine se impleteste cu amintirea fostelor iubiri, ale caror ecouri razbat ca dintr-o alta viata. Totul se construieste intr-o alternanta a imaginilor din trecut cu cele din prezent, unde fiecare detaliu adauga culoare unui spatiu prin care vezi perindandu-se copii prin colbul drumului, partizani prin padurile de pe dealuri, fascisti prin orase, tarani ce incearca sa-si duca traiul de pe o zi pe alta prin vii si pe ogoare. Este o carte densa, ce oscileaza intre o anumita magie poetica si verismul cel mai crud. 
Se simte in gandurile carora le da glas eroul dorul autorului dupa o copilarie care i-a lipsit, fiind nevoit sa se maturizeze prea devreme. Nu doar imaginatia, ci si imaginile imprimate in minte de la o varsta frageda creeaza un tablou in care, chiar si atunci cand se atinge implinirea materiala, nu prea este loc pentru fericire in timpul trairii, nici in cel al rememorarii, ci doar in cel al unor amintiri fixate in timp ca niste fotografii pe care le privesti dupa ani si ani cu un zambet trist pe chip.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.