Plemya (The Tribe) (2014)
Filmul regizorului ucrainean Miroslav Slaboshpytsky este unul din acele creatii rare ce pot pune de acord critica si publicul. La inceput, cand am vazut cadrele fixe prin care se perindau in tacere masini si oameni, m-am temut ca iar urmeaza sa vizionez un film in care tacerile lungi si privirile fixe ale camerei vor sa sugereze profunzimi abisale fara sa spuna de fapt nimic, fericind criticii prin metafore inaccesibile publicului. Insa nu a fost cazul. Treptat, camera incepe sa-si urmareasca eroii pe masura ce se construiesc conflicte si rabufnesc tensiuni, pana cand ajungem sa intelegem ca metaforele decurg firesc din poveste. O poveste trista, fara cuvinte, asa cum sunt si protagonistii ei, elevi ai unei scoli de surdo-muti de undeva din Ucraina, cu aspect de cazarma darapanata, cu un internat ce aminteste de cele ale liceelor de dinainte de 1990. Acum nu stiu cum mai sunt.
Primul lucru care m-a izbit a fost ca ajungi sa intelegi (aproape) totul, desi limbajul folosit este cel al semnelor. Am incercat sa-mi imaginez perspectiva inversa: e ca si cum un surdo-mut ar vedea un film netitrat. Asa cum ei reusesc mai mult sau mai putin sa citeasca pe buze, fiind mai atenti la gesturi, si noi, spectatorii care in mod teoretic ar fi in masura sa perceapa mesajul cu toate simturile, ne vedem privati de unul dintre ele si trebuie sa ne concentram pe gestica, mimica, expresie. Incepem sa intuim ca gesturile mai apasate, mai transante, sunt semn de cearta, ca acelea mai blande indica o conversatie normala.
Totul incepe atunci cand Serghei (stiu pentru ca m-am uitat pe distributie si am constatat ca personajele au nume, desi in film nimeni nu pronunta vreun cuvant) ajunge la o scoala pentru copii asemenea lui, cu o ierarhie bine stabilita. Treptat, baiatul pus sa doarma in prima noapte la usa, ajunge sa fie acceptat de cei din jur, sa-si gaseasca un loc in cadrul tribului. Titlul spune multe despre civilizatia, ierarhia si organizarea stricta a grupului, cu un sistem bine pus la punct, in care actele de violenta, prostitutia, furtul devin accesorii ale vietii de zi cu zi. Este socant sa vezi aceasta perspectiva asupra asa-zisilor "defavorizati", absolut deloc corecta politic, in care ei devin nu victimele, ci opresorii societatii.
Intr-un micro-univers inchis, dominat de violenta, construit pe relatii de putere clare, totul se rostogoleste pana la descatusarea finala, pentru a inchide apoi cu un gest hotarat usa in spatele ororii. Nu este un film placut de vazut, ci unul care te pune pe ganduri, ridica intrebari, ajunge chiar sa gaseasca justificari pentru crima intr-un sistem institutional mai surd si mai mut decat cei pe care-i guverneaza. Stim ca ne aflam in anii post-sotietici, exista toate indiciile, insa totul in jur exprima acea stare apasatoare de ruina, de la scoala si (mai ales) internatul care gazduieste copiii pana la parcul unde-si petrec timpul, cu instalatii ruginite si darapanate. Izbeste tacerea in care se desfasoara totul, chiar si scenele de bataie sau de sex se petrec in liniste (exista o exceptie, intr-o secventa cutremuratoare), transformand totul intr-o experienta deloc confortabil de vizionat, in deplina unitate cu scenariul. Totul atrage si respinge in acelasi timp, jucandu-se cu emotiile spectatorului, dar reusind sa-l scuture serios.
Chiar daca nu pot sa spun ca e un film care mi-a placut (ar fi greu si inadecvat sa afirm asta), este unul care m-a zguduit, m-a tinut aproape fara suflare de la un punct, m-a socat prin finalul violent pe care tot parcursul, privind retrospectiv, nu facea decat sa-l contureze, mi-a dat de gandit dupa aceea. E drept ca au fost si momente de respiro, ca m-a dus cu gandul nu de putine ori si la cinematografia noastra, ca stil si unghi al cadrelor. Daca ar fi sa fac o paralela cu ea, as spune ca "ciorba" ucraineana sunt imbracatul si dezbracatul, fiecare obiect vestimentar este dat jos sau pus pe rand, fara cut-uri, fara miscari ale camerei. Insa este un film atat de puternic tocmai pentru ca tacerea lui accentueaza imaginile, le emfatizeaza si raman pe retina mult timp dupa ce s-a terminat. Aceasta tacere isi striga mesajul mai tare decat ar face-o cuvintele. Ceea ce pentru organizatiile mafiote este un cod asumat, pentru tribul de copii este un dat natural, un punct de pornire intr-o existenta lipsita de compasiune si afectiune.
Iar filmul, cu toata cruzimea lui, este mai uman, mai autentic si mai empatic decat o productie care se straduieste cu orice pret sa transmita mesaje si esueaza in clisee. Ar suna banal sa va spun eu care sunt acestea, e un film intrigant si provocator, absolut de vazut. Spun doar ca nu intamplator autoritatea (profesorii) este mai mereu absenta si, atunci cand apare, indiferenta sau in complicitate cu tribul. Vreau doar sa mai adaug ca actorii insisi sunt adolescenti surdo-muti aflati la primul lor film, care se misca in fata camerei cu o dezinvoltura incredibila, ca si cum nici nu ar sti ca sunt filmati, ca si cum ar fi izolati in lumea personajelor lor, pe care nu poti decat sa o privesti neputincios cum se rostogoleste in propria-i degradare.
Primul lucru care m-a izbit a fost ca ajungi sa intelegi (aproape) totul, desi limbajul folosit este cel al semnelor. Am incercat sa-mi imaginez perspectiva inversa: e ca si cum un surdo-mut ar vedea un film netitrat. Asa cum ei reusesc mai mult sau mai putin sa citeasca pe buze, fiind mai atenti la gesturi, si noi, spectatorii care in mod teoretic ar fi in masura sa perceapa mesajul cu toate simturile, ne vedem privati de unul dintre ele si trebuie sa ne concentram pe gestica, mimica, expresie. Incepem sa intuim ca gesturile mai apasate, mai transante, sunt semn de cearta, ca acelea mai blande indica o conversatie normala.
Totul incepe atunci cand Serghei (stiu pentru ca m-am uitat pe distributie si am constatat ca personajele au nume, desi in film nimeni nu pronunta vreun cuvant) ajunge la o scoala pentru copii asemenea lui, cu o ierarhie bine stabilita. Treptat, baiatul pus sa doarma in prima noapte la usa, ajunge sa fie acceptat de cei din jur, sa-si gaseasca un loc in cadrul tribului. Titlul spune multe despre civilizatia, ierarhia si organizarea stricta a grupului, cu un sistem bine pus la punct, in care actele de violenta, prostitutia, furtul devin accesorii ale vietii de zi cu zi. Este socant sa vezi aceasta perspectiva asupra asa-zisilor "defavorizati", absolut deloc corecta politic, in care ei devin nu victimele, ci opresorii societatii.
Intr-un micro-univers inchis, dominat de violenta, construit pe relatii de putere clare, totul se rostogoleste pana la descatusarea finala, pentru a inchide apoi cu un gest hotarat usa in spatele ororii. Nu este un film placut de vazut, ci unul care te pune pe ganduri, ridica intrebari, ajunge chiar sa gaseasca justificari pentru crima intr-un sistem institutional mai surd si mai mut decat cei pe care-i guverneaza. Stim ca ne aflam in anii post-sotietici, exista toate indiciile, insa totul in jur exprima acea stare apasatoare de ruina, de la scoala si (mai ales) internatul care gazduieste copiii pana la parcul unde-si petrec timpul, cu instalatii ruginite si darapanate. Izbeste tacerea in care se desfasoara totul, chiar si scenele de bataie sau de sex se petrec in liniste (exista o exceptie, intr-o secventa cutremuratoare), transformand totul intr-o experienta deloc confortabil de vizionat, in deplina unitate cu scenariul. Totul atrage si respinge in acelasi timp, jucandu-se cu emotiile spectatorului, dar reusind sa-l scuture serios.
Chiar daca nu pot sa spun ca e un film care mi-a placut (ar fi greu si inadecvat sa afirm asta), este unul care m-a zguduit, m-a tinut aproape fara suflare de la un punct, m-a socat prin finalul violent pe care tot parcursul, privind retrospectiv, nu facea decat sa-l contureze, mi-a dat de gandit dupa aceea. E drept ca au fost si momente de respiro, ca m-a dus cu gandul nu de putine ori si la cinematografia noastra, ca stil si unghi al cadrelor. Daca ar fi sa fac o paralela cu ea, as spune ca "ciorba" ucraineana sunt imbracatul si dezbracatul, fiecare obiect vestimentar este dat jos sau pus pe rand, fara cut-uri, fara miscari ale camerei. Insa este un film atat de puternic tocmai pentru ca tacerea lui accentueaza imaginile, le emfatizeaza si raman pe retina mult timp dupa ce s-a terminat. Aceasta tacere isi striga mesajul mai tare decat ar face-o cuvintele. Ceea ce pentru organizatiile mafiote este un cod asumat, pentru tribul de copii este un dat natural, un punct de pornire intr-o existenta lipsita de compasiune si afectiune.
Iar filmul, cu toata cruzimea lui, este mai uman, mai autentic si mai empatic decat o productie care se straduieste cu orice pret sa transmita mesaje si esueaza in clisee. Ar suna banal sa va spun eu care sunt acestea, e un film intrigant si provocator, absolut de vazut. Spun doar ca nu intamplator autoritatea (profesorii) este mai mereu absenta si, atunci cand apare, indiferenta sau in complicitate cu tribul. Vreau doar sa mai adaug ca actorii insisi sunt adolescenti surdo-muti aflati la primul lor film, care se misca in fata camerei cu o dezinvoltura incredibila, ca si cum nici nu ar sti ca sunt filmati, ca si cum ar fi izolati in lumea personajelor lor, pe care nu poti decat sa o privesti neputincios cum se rostogoleste in propria-i degradare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.