Wednesday, 31 May 2017

Petrecerea continua...

Festen (1998)

Faptul ca Jagten a ajuns sa fie nominalizat la Oscarul pentru film strain in 2014, intr-o companie selecta care includea La grande bellezza si The Broken Circle Breakdown (preferatul meu din acea selectie, care ramane unul dintre filmele mele de referinta dintotdeauna) nu a fost o intamplare, ci doar recunoasterea regizorului danez Thomas Vinterberg pe piata cinematografica americana cu un film mai digerabil (adica mai adaptat spectatorului grabit de azi), mai indepartat de Dogma lui von Trier sub semnul careia sta filmul de fata, care obtinea premiul juriului la Cannes. Singurul sau film dogmatic, creat intr-un moment cand Vinterberg se afla inca in cautarea propriei identitati regizorale, Festen poate parea prea riguros stilistic, un manifest ce ilustreaza strict directia lansata alaturi de maestrul sau: fara muzica de fundal, cu camera manevrata manual ce-si urmareste protagonistii prin cadre necautate si neprelucrate, desfasurat aproape in intregime intr-un interior lipsit de artificii scenografice, fara lumini speciale. Insa ceea ce poate reprezenta o pierdere pentru spectatorul actual, antrenat pavlovian in ultima vreme de efecte speciale si cadre CGI, se transforma intr-un castig in plan narativ. 
Punctul de pornire este unul banal, o petrecere de familie, o revedere dupa 10 ani, cu ocazia implinirii unei varste rotunde de catre capul familiei, la un castel unde incep sa se adune diverse rubedenii ce nu s-au mai intalnit de multa vreme. In centru, cei doi fii si fiica acestuia, interpretati de Ulrich Thomsen (Adam din Adams Aebler, nu mai dau linkuri la filme, ca ar fi prea multe, oricum nu le mentionez decat pe cele vazute si despre care am scris pe-aici), Thomas Bo Larsen (prezent si in Jagten) si Paprika Steen (Adams Aebler), marcati de recenta sinucidere a surorii lor. Treptat, pe masura ce petrecerea incepe sa se desfasoare, de sub pojghita ipocrita a ritualului de familie incep sa erupa animozitati, tensiuni, amintiri ale unui trecut deloc roz. 
Vorba lui Tolstoi, toate familiile fericite seamana intre ele (si nu ar exista interes in a le dedica un film), fiecare familie nefericita este nefericita in felul ei. Aici se construieste centrul de interes al filmului, in nefericiri. Pe masura ce sarbatoarea avanseaza, nu este loc de plictiseala, ritmul se accelereaza progresiv, generand o drama cu accente pronuntate de comedie neagra (mult savuratul de mine umor nordic!) izvorate din ironie maladiva, ireverenta si situatii cu tenta suprarealista. Peste mai bine de 10 ani, von Trier avea sa-si plaseze cam in acelasi cadru inceputul din mult mai ingrijitul vizual Melancholia, de data aceasta fiind vorba despre o nunta. Intotdeauna reuniunile de familie sunt un bun moment de declansare a catastrofei...
Atmosfera este aparent senina, cu obisnuitele schimburi de amabilitati ale unor oameni care abia daca se mai cunosc, cu oaia neagra si nazi a familiei, fiul ce s-a simtit mereu neglijat si a dorit sa atraga atentia tatalui, si cel in aparenta normal, senin, cu tendinte depresive pe care le-am putea pune, la inceput, pe seama disparitiei recente a surorii sale gemene, de care era foarte legat nu doar afectiv, dar si prin prisma unei experiente traumatizante comune. Insa tocmai el va declansa, in momentul toasturilor, nebunia, aducand acuzatii grave tatalui, pe care ceilalti se vor stradui sa le mascheze. In mijlocul haosului creat, inteleg ca modul de prezentare ales este singurul posibil, camera actionand ca un martor indiscret al adunarii private, care nu intotdeauna prinde locul cel mai potrivit la masa pentru a avea imaginea de ansamblu. Surprinde franturi, secvente, participa la dinamizarea unui ritm scapat de sub control atunci cand intamplarile trecutului apar la lumina, cand scheletii din dulap se dovedesc a fi nu unul, ci o intreaga armata ce ia cu asalt comesenii nepregatiti. 
Fiecare tentativa de repunere in ordine a situatiei genereaza o noua dezordine, fiecare incercare de acoperire produce o noua descoperire. La sfarsit, orice conventie sociala este distrusa si din musafirii zambitori, pusi la patru ace, care erau cu cateva ore inainte, raman chipuri descompuse, machiaj sters, tinuta de gala este inlocuita cu pijamalele, dar si ele sunt bune pentru un dans de final, un ultim dans inainte de a se trage cortina... 
Recunosc ca filmul m-a hipnotizat. Este o dovada clara ca less is more, ca nu mijloacele tehnice dau valoarea unui film acolo unde exista un scenariu cu ritm, idei clare si bine dozate pe parcursul sau, puse intr-o lumina favorabila si de interpretare.

Sunday, 28 May 2017

Vocea vanzatorului este cea care vinde braga


Orhan Pamuk - O ciudatenie a mintii mele

Aceasta carte este povestea vietii si visarilor unui bragagiu, dar si a vietii unui oras. Sau mai precis, mai bine localizat in spatiu si timp, dupa cum spune subtitlul romanului: "Povestea vietii, a aventurilor, a reveriilor si a prieteniilor bragagiului Mevlut Karatas, precum si un tablou al vietii istanbuleze din perioada 1969-2012, zugravit din perspectiva foarte multor oameni".
Istanbul, in ciuda minunatiilor arhitecturale si a pitorescului exotic, nu ar intra nici intr-un top 20-30 al oraselor pe care vreau sa le vizitez intr-o viata. E ceva in acel amestec haotic de Occident si Orient care imi displace, nu ma indeamna la visare, nu il percep ca pe un punct de interes pe harta perindarilor mele prin lume. In ciuda acestei detasari personale, Pamuk reuseste in fiecare carte sa-l transforme intr-un personaj fascinant, suprapunand peste imaginea actuala acea lentila nostalgica a secolului trecut si invaluindu-l in straturi de magie, un personaj ce nu de putine ori ajunge sa fure prim-planul adevaratilor eroi, sa arunce firul narativ intr-un colt al cartii, ca pe ceva neesential si pasabil, chiar si atunci cand vorbim despre saga unei familii ce se intinde pe mai bine de cincizeci de ani. S-a intamplat cu Muzeul inocentei, se intampla si acum, cu cartea de fata. Si similitudinile cu titlul mentionat nu se opresc aici, tin si de o plasare care, in mare, acopera cam aceeasi epoca, si de detaliile prin care vedem metamorfoza unui oras, de o anumita curgere melancolica a actiunii, secundara din punctul meu de vedere, ce scoate la lumina obiceiuri uitate si meserii disparute.
Istoria vietii lui Mevlut incepe in momentul cand isi fura viitoarea sotie, pentru a constata ca de fapt cea rapita in toiul noptii era sora mai uratica si mai mare a celei dorite, continua cu o zi din anul 1994, momentul hotararii radicale de a-si parasi meseria practicata timp de peste 20 de ani, apoi cu anii de formare, mai intai la scoala si apoi ca vanzator ambulant pe strazile orasului, cu casatoria si aparitia celor doua fiice... Mevlut este un om simplu. A fost tanar, matur, a trait, a iubit, a devenit parinte si apoi bunic, a cunoscut singuratatea si suferinta.
Dar mai mult decat biografia unui personaj, cartea este biografia unui oras. Si peste el a trecut timpul, ca si peste personaj, unele meserii au disparut, pe terenurile pe care oricine dorea isi putea improviza in anii '60 o locuinta au crescut cartiere noi, tulburarile politice si aversiunile sociale l-au marcat (si continua sa o faca, din pacate), asa cum si in cadrul unei familii ajung sa mocneasca sau sa izbucneasca dusmanii, sa fie macinata, divizata, destramata de convingeri opuse. Este un drum pe care il parcurgem in paralel, al omului si al orasului deopotriva, intr-o carte ce penduleaza intre realism (locuri, evenimente, mediu), o viziune romantica, melancolica si una umanista, ce se apleaca asupra categoriilor sociale pe care astazi le-am numi "defavorizate", cei care au plecat din satul lor sperand sa prospere la oras dar nu au ajuns niciodata sa o faca. Mevlut a practicat multe meserii de-a lungul vietii, a intalnit oameni asemenea lui, unii s-au implinit social, altii s-au intors in satul natal cu iluziile spulberate.
Insa cel mai mult am admirat si aici la Pamuk capacitatea de a construi  in nuante si straturi, de a crea centre de interes pe mai multe niveluri, ce au ca rezultat un roman dens, in care fiecare poate gasi ceva care sa-l captiveze.
Primul plan ar fi acela al actiunii propriu-zise, cel mai putin reusit in viziunea mea. Pe alocuri face cartea sa treneze, reluand acelasi episod din perspectiva mai multor personaje, fara sa-i aduca nimic in plus palierului mentionat (spre deosebire de Ma numesc Rosu, unde foloseste aceeasi tehnica).  Sunt prea multi, prea neinteresanti, cu un discurs destul de similar. Asistam la expunerea gandurilor celorlalti (veri, tata, unchi si matusa, (viitoarea) sotie si surorile ei) legate de Mevlut, eroul principal, insa nu se creeaza o perspectiva cu adevarat diferita.
Dar nu aici, in combinatia clasico-postmoderna isi arata Pamuk talentul de scriitor, ci pe celelalte paliere, acolo unde  isi exprima iubirea pentru oras si empatia cu sexul asuprit (ala zis frumos, al carui reprezentante capata glas) si cu "talpa tarii", unde isi tintuieste eroii intr-un context istoric, in acea atmosfera unica, pe care o alcatuieste si prin vocea personajelor. Ele primesc un rol si o perspectiva de impact nu cand dau glas maruntelor intamplari de zi cu zi, ci cand rostesc reflectii despre realitatea inconjuratoare. Este cazul Vedihei, cumnata lui Mevlut, o prezenta destul de stearsa pana in momentul monologului interogativ de la pagina 470. Multele sale intrebari incep cu "Oare e drept...?" si exprima pozitia femeii in societatea turca cu o intelegere rara pentru un autor barbat, si turc pe deasupra. Este de remarcat si perspectiva aleasa: daca fiecare personaj secundar se exprima la persoana I, pasajele dedicate lui Mevlut raman la persoana a III-a, ca o privire exterioara asupra lumii, pentru a accentua si mai mult acea detasare, senzatia de stinghereala, de inadecvare si instrainare ce l-a insotit de-a lungul vietii pe el, dezradacinatul venit in marele oras pentru a vinde pilaf, iaurt, braga, inghetata.
Citind cartea, nu cititm doar romanul vietii unei familii, ci si un roman demografic, politic, economic al Istanbulului, in care loviturile de stat dicteaza ritmul vietii cotidiene si religia creeza situatii duplicitare, preceptele venind in contradictie cu practica. Poate ca subiectul propriu-zis e secundar (in afara de Ma numesc Rosu nu stiu daca este vreo carte a sa care sa ma fi captivat si din punctul de vedere al temei), insa e doar usa prin care intri in bragageria lui Pamuk. Iar cand asculti cum vocea vanzatorului te invaluie cald, stii ca braga-i buna!

Thursday, 25 May 2017

Skrik

Lisa Strømme - Fata cu fragi 


Am o nelamurire: cum se numeste tabloul lui Munch in limba romana? "Strigatul"? "Tipatul"? Cautarile pe net imi dau un numar relativ egal pentru cele doua variante.  Iar faptul ca poate voi avea la vara sansa sa vad varianta originala daca nu e plecata la plimbare, prin vreo expozitie, nu o sa-mi raspunda. Skrik ramane pana atunci, nearticulat, desi cuvantul are in limba noastra mai degraba rezonanta unui nume de animal de companie :).
Nu puteam sa ratez cartea asta, nu numai pentru ca-l are ca personaj pe unul dintre pictorii mei preferati, ci si pentru ca isi plaseaza actiunea in Åsgårdstrand, un sat de pescari din golful Oslo, un loc care pentru Norvegia inseamna cam ce insemna Auvers-sur-Oise pentru Franta, centru efervescent de creatie, locul unde in fiecare vara se aduna din capitala ce inca nu devenise Oslo lumea boema a sfarsitului de secol 19 pentru a-si regasi inspiratia.
Johanne, personajul-narator al romanului de fata, in ciuda conditiei sale modeste, este o mica vedeta locala. Copila culegatoare de fragi a fost deja imortalizata pe panza de unul dintre pictorii celebri ai Norvegiei, Heyerdahl, ce-si petrece si el vara la Åsgårdstrand. Nu il cunosteam, dar cum dau de o carte ce imbina fictiunea cu realitatea dau fuga sa vad despre ce e vorba. Si am gasit-o pe cea careia autoarea ii da nume infatisata asa :


Johanne are, la momentul cand o intalnim, aproape 17 ani si mama ei hotaraste ca ar fi cazul sa inceapa sa-si castige singura existenta, in ciuda fascinatiei pe care o manifesta pentru pictura si pentru un temporar chirias al unei case din zona, cel poreclit de localnici "Pacatosul", din cauza tablourilor sumbre a caror vedere se crede ca ar provoca nebunie, Edvard Munch. Si autoarea chiar marseaza din plin pe aceasta ipoteza, dupa cum se va vedea pe parcurs. Trimisa de mama in slujba unei familii instarite din capitala ce-si petrecea vara in apropiere, se imprieteneste cu fiica cea mica, Tullik. Intr-o epoca in care segregarea claselor sociale era bine inradacinata, prietenia celor doua fete de aceeasi varsta, unite si mai mult de personalitatea si pictura lui Munch, o prietenie bazata pe complicitatea cu care isi construiesc un spatiu al libertatii intr-o lume a constrangerilor, evolueaza in paralel cu aventura pe care Tullik o are cu pictorul. Noi o citim dintr-o perspectiva externa, a martorului-complice, Johanne, ce mai atenueaza putin din tonul dulceag-romantios pe care il capata cartea de pe la jumatate incolo, cu toate ca si ea isi traieste in paralel cu povestea de dragoste protagonista propria-i idila.
La inceput, volumul este ca o panza goala, il deschizi si pe el  incep sa-si faca loc culori, sa prinda atmosfera: rosu pasional, albastru, stacojiu, galben, rubiniu... Se contureaza lumini si umbre, ca si cum ar fi alcatuite de penelul unui pictor, se construieste din suprapuneri si amalgamuri ce ajung pana la urma sa formeze exact paleta strigatului mut lasat posteritatii de Munch. Insa e ca si cum cineva ar veni dupa aceea si ar spune ca parca-s prea sterse culorile "Strigatului", hai sa adaugam un pic de... roz melodramatic. Intentia si ideea de a inventa o poveste a unui tablou mi-au placut: de la titlurile capitolelor pana la motto-urile extrase din Teoria culorilor lui Goethe (chiar daca nu au relevanta pentru capitolele respective si au o perspectiva mai mult stiintifica, optica, decat artistica),  continuand cu munca de cercetare (detalii privind tehnica de pregatire a panzei in epoca, un pic de simbolism al culorilor), Lisa Strømme dovedeste pasiune si dedicatie pentru subiectul ales.
Admit, este un roman care poate trezi curiozitatea celor care nu cunosc opera lui Munch, pentru care Sirena sau Sarutul (intre noi fie vorba, prefer sarutul intunecat al lui Munch celui mult mai celebru si plin de floricele al lui Klimt) sunt complet straine. Si asta ma bucura. Inteleg si resorturile ce o imping pe autoare sa transforme iubirea in obsesie, insa nu inteleg de ce intreaga cartea devine o lamentatie continua si, de pe la jumatate, cam toate replicile lui Tullik suna ca incantatia unei adolescente ce smulge petale de margarete: "Ma iubeste? Nu ma iubeste! Ba ma iubeste! Ba nu, o iubeste pe sor'mea..." Care sora se contureaza mai interesanta, mai nuantata, desi este foarte putin prezenta. De altfel, scriitoarea marturiseste la sfarsitul cartii ca unul dintre punctele principale de interes in munca sa de documentare a reprezentat-o descoperirea ca Munch a fost implicat in relatii sentimentale cu doua surori. Asa ca motivatiile transforma romanul nu in ceea ce mi-ar fi placut sa citesc, o carte dedicata unui pictor, unei epoci, unei atmosfere, ci intr-un siropel romantios. Poate ca, dupa cum s-a intamplat si in cazul familiei Fitzgerald, sunt prea into him si consider ca modul in care il infatiseaza autoarea ii face o nedreptate: pictorul din carte este un egoist ce-si vede iubita (ma rog, asa se considera ea cu mintea de pustoaica exaltata asaltata de hormoni) ca pe o muza, nu ca pe o posibila partenera de viata. O foloseste pentru a-si gasi inspiratia, dar si ei ce-i mai place sa fie folosita si cum mai fuge pe capul lui, are sau nu omul chef, ori de cate ori are ocazia! Imaginea lui Munch se construieste din perspectiva unei minti dezechilibrate, lipsita de subtilitate, macinata de o pasiune-obsesie, si oricat ar incerca s-o contrabalanseze personajul-martor, Johanne, tot mi s-a parut ca sufera de exces si n-am putut sa o diger prea bine.
Da, este o carte pe care am citit-o repede si usor, m-am bucurat de o anumita atmosfera, aceea a unei tari in care vanturile reci ale iernii se scurg catre cele cateva saptamani de vara pentru a face loc repede ploilor parca nesfarsite, cu natura ei si cu scenele de viata de zi cu zi a locuitorilor epocii. Dar nu nu mi-au placut personajele, nici dialogurile, nici faptul ca devine repetitiva, obsedanta, reluand iar si iar detaliile unei nebunii previzibile din primele momente ale aparitiei lui Tullik. Cred ca este genul de carte care, atunci cand o termin, imi provoaca un strigat de frustrare. Si nu e deloc o manifestare a influentei malefice a tabloului, ci doar intuitia ca, avand in vedere materialul de pornire, putea sa iasa mult mai bine.

Friday, 19 May 2017

Poezia intra in vis...


Roberto Bolaño- Cainii romantici

Mi-am promis ca nu voi scrie niciodata despre un volum de poezie. Mi se pare ceva prea personal, prea intim, prea greu de transpus intr-un fel care sa-i implice si pe ceilalti, pe cei straini de trairea interioara a celui care o scrie. Poezia nu este interpretare, ci simtire. Daca ar fi dupa mine, probabil ca poezia nici nu ar trebui sa existe pe hartie, doar sa fie gandita de poet si traita ca o senzatie interiorizata. Dar e bine ca exista poeti, e bine ca-i putem citi, e rau insa ca din timpul scolii ni se inoculeaza oarecum o aversiune fata de ea, prin disecarea rece si lucida cu un bisturiu al carui varf este construit din obsedanta intrebare "ce a vrut sa spuna poetul?", scotocind dupa figuri de stil, idei si procedee intr-un trup indecent dezgolit din care sufletul, poezia in sine, a plecat demult. 
Nu voi scrie despe poezie si nu simt ca-mi incalc acum acest principiu. Nu cu Bolaño, a carui opera este o permanenta curgere a poeziei in proza si a prozei in poezie. Nu am perceput cartea de fata, minunat tradusa de Marin Malaicu-Hondrari, ca pe un volum de versuri, ci ca pe o continuare fireasca a tuturor cartilor autorului chilian pe care le-am citit, ca o prelungire a visului fara iluzii in care isi poarta de fiecare data cititorii, o alta forma de expunere a unei biografii ce incepe cu: 
"Pe atunci aveam douazeci de ani 
si eram nebun. 
Pierdusem o tara 
dar castigasem un vis." 
Este acea biografie in care golul din suflet se populeaza cu excese, cu vise, cu iubiri, cu compasiune, cu disperare, cu tineri ce "si-au lipit obrazul de cel al mortii", cu cei parasiti si damnati, al caror strigat il transpune atat de pregnant in fiecare volum, cu cei saraci, vagabonzi, poeti, detectivi salbatici si caini romantici, prostituate, muze, pictori, adolescenti idealisti carora aspiratiile le sunt curmate brusc. Poezia este curaj, solidaritate, dar si disperare, este modul prin care Bolaño intelege sa le aduca tuturor acestora un omagiu, sa-i faca sa mai traiasca putin, macar atata timp cat privirea fugara a cititorului va zabovi asupra randurilor, sa-i pastreze in sufletul lui mare, intr-o inima "distrusa, dar vie, murdara, prost imbracata si plina de iubire". 
Personajele din proza isi continua traiectoria afectiva pe care le-o impune imaginatia scriitorului, migreaza in poezie. Sau poate a fost invers, la inceput a fost doar un vers si apoi s-a transformat in roman. Cronologia nu e atat de importanta cand totul e o curgere continua ce m-a absorbit fara rezerve. Mi-au scapat unele din referintele culturale expuse, nu m-am oprit sa le verific, nu am vrut sa ies din vis, am preferat sa privesc personaje pe care nu le stiam, reale sau imaginare, prin filtrul sensibilitatii poetului, sa ramana definite numai de acele cuvinte prin care le evoca. Am intrezarit secvente familiare, din alte vise, imaginea lui Mario Santiago / Ulises Lima, alaturi de care a urmarit "un vis imposibil de numit, / Inclasificabil, visul tineretii noastre,  tinuturile prin care am calatorit alaturi de Bolaño in 2666, "pe pamanturile de la granita imbibate de sange si de cuvinte mincinoase" din "Mexicul singuratatilor si-al amintirilor".
Bolaño nu scrie poezii, ci traseaza parcursul unei initieri pline de simboluri in biografia personala, traita cu intensitatea afectiva izvorata din sensibilitatea poetica, al unui ritual ce are in el ceva dureros si magic in acelasi timp, conducandu-ne in mijlocul noptii omenirii, pas cu pas. Recreeaza istoria deplangandu-i vestigiile, materiale sau umane, "Inaintand lent prin vis, in timp ce nava/ Lasa dare de foc in ignoranta fratilor mei/ Si in inocenta lor.", constient ca memoria si iubirea sunt  forme de salvare sau, cand nu este loc pentru ea, cel putin de atenuare a cosmarului. 

Tuesday, 16 May 2017

Leul ratacit

Lion (2016)

Am cam ocolit filmul asta la aparitie, ceva nu ma convingea la el. Cred ca mi-era teama sa nu fie prea dulceag, prea fatis cautator de compasiunea privitorului. In plus, nu am mare incredere in eranizarile "povestilor adevarate de viata", multe s-au dovedit mediocre. Inspirat din biografia lui Saroo Brierley, A Long Way Home, relateaza viata unui indian separat de familie in copilarie, familie pe care avea sa o regaseasca, cu ajutorul atotputernicului Google Earth, peste 25 de ani. Subiectul in sine poate sa stoarca cateva lacrimi celor mai slab de ingeri cu inclinatii melodramatice, dar punerea lui in scena a trecut razant pe langa mine: cat sa ma tina sa-l vad pana la final, regretand in acelasi timp ca am facut-o. Pentru ca prima parte, cam o jumatate de ora - o ora este incomparabil mai buna decat a doua. India in care traieste familia lui Saroo nu este cea poleita in culorile stralucitoare ale divertismentului de tip Slumdog Millionaire, ci una mai reala, mai autentica, a copiilor nascuti in medii fara prea multe perspective, invatati de mici cu munca grea, dar si cu furtul si cersitul. Este India categoriilor sociale defavorizate in care milioane de oameni traiesc la limita saraciei si dincolo de ea, descurcandu-se cum pot de la o zi la alta, in care un copil priveste cu jind la tigaile sfaraind ale vanzatorilor de strada dar nu isi poate permite o bucatica la care viseaza tot timpul, ce se va dovedi mai tarziu madlena declansatoare a amintirilor, a cautarii originilor.
Saroo este lasat sa doarma de fratele sau plecat la lucru, intr-o gara, pe o banca. Cand se trezeste, isi cauta un loc mai bun si, adormind din nou, se va trezi departe de casa, la Calcutta, un loc a carui limba nu o vorbeste. Dupa multe intamplari si intalniri mai mult sau mai putin fericite in marele oras, unele cu tenta dickensiana, va primi sansa la o noua viata si va profita de ea din plin. 
Modul in care regizorul australian Garth Davis intelege sa aduca in fata publicului larg aceasta poveste de viata m-a facut sa privesc filmul fara pic de empatie, in ciuda intentiei nobile de a atrage atentia asupra numarului mare de copii pierduti anual in India. Si asta de la primele cadre care, in ciuda eforturilor de a impresiona vizual, inunda ecranul cu un filtru galben-uriniu ce se va pastra de-a lungul intregii odisei indiene a lui Saroo. Incerc sa il ignor si pentru o vreme ochiul si mintea se lasa seduse de micutul Sunny Pawar care ma convinge ca el, si nu corespondentul adult, Dev Patel, ar fi meritat o mica nominalizare la Oscar. 
Una dintre problemele principale ale filmului este lipsa de echilibru. Ne sunt aduse la inceput in fata toate scenele acelea de captatio benevolentiae, "vai, saracutul, prin cate mai trece" si apoi, odata infiat micul Saroo de familia australiana, se transforma intr-un adult anost, inconjurat de prezente sterse. Nicole Kidman este nememorabila in rolul mamei adoptive, prin absenta de nuante si o motivatie a personajului ce pretinde ca alegerea scopului sau in viata  s-ar fi facut intr-o revelatie a vocatiei materne la 12 (!!) ani. Rooney Mara este stearsa, nepusa deloc in valoare. Mantosh, fratele vitreg al lui Saroo, insuficient dezvoltat, desi ar fi putut fi interesant daca nu ar fi fost adus in cadru doar ca un contrapunct extrem de transant si neveridic al personajului principal. Pentru ca filmul se incheie cu o scena ce prezinta adevarata reuniune de familie din 2013, nu am putut sa nu ma intreb de ce simt nevoia oamenii, in filmele inspirate de cazuri adevarate, sa cosmetizeze totul, sa pluseze, incepand de la aspectul fizic pana la modul de transpunere al experientei. Aceasta ingrosare limitativa a personajelor face mult rau filmelor, obturandu-le mesajul cu o poleiala comerciala care ma distanteaza. 
Scenariul nu stiu in ce masura respecta adevarul cartii, insa o mare gafa nu poate trece neobservata. Sa admitem ca, atunci cand baiatul (care pare de vreo 7-8 ani, cartea zice ca ar fi avut 5) este dus de un binevoitor la politie, nu-si cunoste numele de familie, nu stie nici prenumele mamei sau unde locuieste, lucruri pe care copiii le invata destul de timpuriu. As putea sa cred ca este posibil in mediul sau de provenienta. Insa cum se face ca, 25 de ani mai tarziu, cand se intoarce in satul natal, pronunta raspicat numele mamei, al fratelui (de care la ancheta nici nu a amintit) si al surorii sale? Asta nu prea am mai inteles, asa cum nu am inteles de ce intr-un tren exista incarcatoare pentru telefoane mobile pe vremea cand nici nu se auzise de ele... Am crezut ca mi s-a parut sau or fi alt soi de prize, m-am dus repede la IMDb sa-mi spuna si mi-a confirmat gafa, ce apare notata alaturi de multe alte anacronisme. 
Pana la urma, filmul nu a pornit transant in directia siropoasa, camera incearca sa pastreze o detasare de erou, sa-l urmareasca obiectiv, desi pe alocuri intinde cam mult coarda in mecanismele de declansare a actiunilor lui Saroo, si facand asta il duce in partea cealalta, acel "de ce ar trebui sa-mi pese?". Da, din aceleasi motive pentru care viata e nedreapta, oriunde in lume, pentru care se topesc banchizele si pentru care as dori sa salvez pinguinii si rinocerii. Insa esueaza in a gasi un particular al situatiei care sa transforme filmul intr-unul memorabil. O alta nominalizare in care motivatiile sociale cred ca au avut intaietate in fata celor artistice....

Friday, 12 May 2017

Cuvantatori si necuvantatoare


Gerald Durrell - Familia mea si alte animale

Cu riscul ca modul in care imi selectez cartile sa vi se para extrem de superficial, o spun: am cumparat cartea dintr-un impuls, fara sa stiu nimic despre ea sau despre autor. Pentru ca pur si simplu nu pot sa rezist in fata unei bufnite, una din creaturile mele preferate (sa va spun ca iubesc si rozatoarele, de orice fel, inclusiv sobolanii :)?)! Si coperta este doar inceputul perindarii unui lung sir de fiinte, care mai de care mai interesante. Never judge a book by its cover, zice o vorba de a carei intelepciune incep sa ma indoiesc acum, dupa ce am terminat-o, dimpotriva: Always judge a book by its cover! Mi-a placut bufnita, mi-a placut si cartea.
Cuvantul "in aparare" (de ce o fi atat de defensiv autorul?) ce prefateaza volumul incepe asa:
"Aceasta este povestea celor cinci ani pe care eu si familia mea i-am petrecut pe insula greceasca Corfu. Am intentionat la inceput sa fac o relatare usor nostalgica a istoriei naturale de pe aceasta insula, dar am comis greseala grava sa-mi introduc familia in primele pagini ale cartii. De-ndata ce s-a vazut pe hartie, s-a apucat sa se instaleze si sa invite musafiri cu care sa imparta capitolele. Numai cu mare greutate si cu nenumarate siretlicuri am reusit sa retin cateva pagini ici si colo pe care sa le dedic exclusiv animalelor."
Am cumparat-o fara prea multe iluzii, crezand ca este o carte cute. Am gasit insa in ea mult mai mult, o carte si nostima, si vesela, si plina de delicatete fata de lumea necuvantatoare, si amuzanta, si nostalgica, si informativa, biografic si zoologic vorbind. In ciuda celor spuse la inceput, autorul, naturalist de formatie, nu pierde nici un prilej de a-si include obiectul pasiunii in peripetiile familiei formate dintr-o mama cu patru copii, trei baieti, o fata si un caine (da, stiu, noi, cainofilii, ne includem intotdeauna prietenul ca membru cu drepturi depline al familiei!). O familie engleza ce constata intr-o buna zi ca vremea mohorata nu-i mai prieste si ar fi cazul sa se mute in insorita Grecie.
In realitate, lucrurile s-au petrecut putin altfel: fratele mai mare si mai cunoscut iubitorilor de literatura al lui Gerald, Lawrence, traia deja acolo cu sotia lui (care nu apare in peisaj) atunci cand restul familiei s-a mutat in Corfu. Dar autorul a preferat probabil sa pastreze familia unita in volum. Pe langa fratele cel mare deja mentionat, preocupat tot timpul de scris, ii mai include pe mama, o persoana toleranta cu pasiunile copiilor, pe fratele Leslie, pasionat de armele cu care exerseaza, spre disperarea celorlalti, tirul in cutii de metal si uneori si in pasari (asta nu mi-a placut deloc) si pe sora Margo cea cocheta. Gerry este mezinul, care observa cu privirea atenta a omului de stiinta ce avea sa devina, dar si cu cea fascinata de copil iubitor de animale, lumea marunta din jur, cu ritualurile si obiceiurile ei. Si mai este cainele Roger, partener fidel in incursiunile in cautarea de noi exemplare si specii pe insula. Date fiind conditiile, in ciuda micilor conflicte, armonia e demna de apreciat si intelegerea pentru manifestarile mezinului de invidiat avand in vedere personalitatile si interesele atat de diferite. 
Gerry este fascinat de lumea marunta ce misuna printre frunze si firele de iarba, o lume pe care o descrie cu imaginatie, pasiune si sensibilitate: 
"Ceea ce mi-a spus despre paianjenul cu trapa ma obseda: fiinta ghemuita in tunelul matasos, tinand usa inchisa cu ghearele incarligate, ascultand miscarea insectelor defiland pe muschiul de deasupra. Ma intrebam ce rasunet aveau lucrurile pentru acest paianjen. Imi puteam lesne inchipui ca un melc se tara pe deasupra trapei cu un zgomot ca atunci cand dezlipesti incet un plasture. Un miriapod ar rasuna ca un detasament de cavalerie, o musca ar tropai cu pasi vioi, facand pauze ca sa-si spele labutele, sunet inabusit, asemenea unui raspel in actiune. Gandacii mai mari, am hotarat eu, ar rasuna ca un tavalug, pe cata vreme cei mici, buburuza si altele, vor trece pe deasupra muschiului ca o masinuta cu motor."
Sa nu va imaginati o carte contemplativa, alcatuita doar din descrieri ale faunei, desi mie mi-ar fi fost suficient si atat pentru a o indragi. Nu de putine ori, obiceiurile viitorului om de stiinta genereaza panica in mijlocul familiei, creand o intreaga harababura, ca de exemplu atunci cand aduce in casa un scorpion cu tot cu pui ce nu intarzie sa se raspandeasca pe masa ori doua cotofene extrem de curioase, generand situatii hazlii pe care autorul le reda cu umor si cu o tandrete ce-l face sa personifice (aici mi s-a parut un mic exces) totul, de la animale la vegetatie, de la mobilier la fenomene meteorologice. 
Daca nevoia de a studia mai de aproape ce l-a impins pe micul naturalist sa aduca in casa prieteni cu o soarta mai fericita sau mai putin fericita (printre care testoasa Ahile cea iubitoare de fragi, porumbelul Qualsimodo, testoasa cu un singur ochi, doamna Ciclop, bufnita Ulise, soparla gecko Geronimo) este de inteles, nu am inteles, in schimb, modul in care au putut convietui in aceeasi casa un iubitor de animale si fratele sau vanator, pentru care uciderea lor e prilej de amuzament... poate la 10 ani lucrurile sunt altfel percepute. Si mai este un amestec ciudat de  curiozitate a biologului, de observatie detaliata a vietii din jur pe care o relateaza ca intr-un documentar Animal Planet si cruzime infantila a unui copil ce nu ezita sa ia pui din cuib sau testoase din mediul lor natural si sa le aduca in casa.
Insa mi-a placut mult pasiunea contagioasa cu care Gerald, intorcandu-se in copilarie si redevenind Gerry, ne vorbeste despre lumea aceea minuscula pe care in general o ignoram, atunci cand nu o detestam, cea alcatuita din insecte, melci, reptile. Fiind prima parte a trilogiei dedicate perioadei petrecute in Corfu, astept cu interes continuarea. Mai vreau si alte animale!

Wednesday, 10 May 2017

Femeia-flapper


Therese Anne Fowler - Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald 

Am citit Blandetea noptii (cred ca am si scris despre ea pe aici), cartea in care Scott Fitzgerald transpune, mai mult decat oriunde, imaginea zbuciumatei sale casnicii cu Zelda. Nu si Acorda-mi acest vals, raspunsul ei literar. Poate pentru ca nu am vrut sa-mi intineze imaginea idolului. Pentru ca, asa cum remarca si autoarea acestei carti, sotii Fitzgerald au starnit de-a lungul timpului, in viata si dupa, pasiuni si dispute la fel de furtunoase ca si acelea dintre ei, divizandu-si admiratorii in echipa Scott si echipa Zelda. Iar eu, recunosc, cam fac parte din echipa Scott, desi am dubii, imi dau seama ca niciodata nu vom sti adevarul, cine pe cine a macinat, cine l-a impins pe celalalt spre exces si autodistrugere.
Imaginea mea despre Zelda, deformata de trecerea timpului, de necunoasterea directa si de subiectivism, de preferinta pentru Scott, era aceea a unei femei capricioase, din care Daisy Buchanan a preluat destul de mult. Dar si a unei femei strivite de celebritatea barbatului de langa ea cu care incearca permanent sa intre in competitie, de schimbarile lui de dispozitie si cuvintele grele spuse dupa multe pahare de alcool. Iar cartea imi confirma destul de bine aceasta imagine. Ce-si dorea de la viata tanara adolescenta rebela din Alabama inceputului de secol XX? "Bucurie si drama, pasiune si vraja", spune autoarea, in aceasta fictiune scrisa la persoana I in care i se substituie protagonistei intr-o incercare literara de-a o apropia de cititori, cu un titlu mult prea explicit pentru aplecarea mea spre subtilitate.
Zelda este creata aici prin prisma constrangerilor sociale ce incorseteaza sotia unei celebritati a epocii, de la care se asteapta o anumita atitudine prin care sa-si puna in valoare mai celebrul sot. De altfel, este o atitudine in perfecta concordanta cu spiritul unei epoci conservatoare si rigide ce plaseaza femeia in centrul caminului dar oarecum in afara preocuparilor spirituale.
Pana la un punct, rolul i se potriveste perfect, fiind genul de femeie pentru care un mantou de blana sau o rochie noua alcatuiesc fericirea de moment. Insa nevoia de a fi in centrul atentiei ajunge sa transforme aceasta mondena superficiala, femeia-obiect, accesoriu al sotului, intr-o ambitioasa ce-si imagineaza ca-si poate gasi locul pe scena cinematografica sau literara, ca poate deveni o pictorita sau o dansatoare de succes. In lipsa unei preocupari constante si a unei pasiuni sau dedicari totale unui domeniu, doamna Fitzgerald se simte neglijata, prinsa la mijloc intre feminismul militant si libertinajul unora dintre prietenele sale pe de o parte si conservatorismul insuflat in familie, tradus in ideea de a fi dedicata sotului si a nu-i contesta deciziile. Isi manifesta nevoia de independenta si afectiune prin momente de rabufnire furtunoasa. Si asa, menajul celor doi devine, dupa ce primii fiori ai indragostirii trec, pasiunea a doi oameni egoisti, fiecare stabilindu-si propriile prioritati, o casnicie furtunoasa, uzata de petreceri si betii, intre New York, Paris, Coasta de Azur, California, macinata de influenta nefasta a lui Hemingway, cel fata de care Scott a nutrit tot timpul un amestec de prietenie si rivalitate.
Cartea imi confirma in mare masura perceptia despre faimosul cuplu si incearca cumva - surprinzator pentru punctul de vedere adoptat - sa ofere o imagine completa a sa, fara sa evite derapajele sentimentale si psihice ale Zeldei. Insa pe alocuri autoarea iese din personaj, imi da senzatia ca face anticipari si plasari in epoca pe care cineva din interior nu le-ar putea percepe ca atare. Dovedeste o buna cunoastere a scenei literare interbelice, in special americana, dar nu are acele "carlige" cu care m-ar fi putut agata. Mi-as fi dorit sa patrunda mai adanc in viata interioara a scriitorului, sa ne faca martori (din perspectiva Zeldei) ai procesului alcatuirii cartilor, al inmuguririi ideii pentru viitorul roman, dar ele doar apar, se publica, aduc bani, mai nimic despre literatura. Toata aceasta goana dupa bani devine de la un punct repetitiva si m-a dezamagit faptul ca singurul lucru pe care-l aflam despre cartile lui Scott se masoara in cifre, in numarul dolarilor incasati. Nici dialogurile, modul de a interactiona al protagonistilor nu m-au convins si nu pot sa nu am in minte cartile lui Scott in care Zelda este transpusa intr-un personaj ce capata mult mai mult mister si ambivalenta decat cel lipsit de adancime prezentat de Fowler, care probabil considera ca-i face o favoare, ca-i restabileste un capital de simpatie in ochii cititorilor. Intentiile au fost bune si dovedesc o documentare solida, insa rezultatul literar este unul mediocru, o distractie de moment pe care o poti uita dupa ce ai inchis cartea.

Monday, 8 May 2017

Doua scandinave

Filme, ce altceva?!
Ce au ele in comun? Cate un personaj principal pe care experientele de viata il transforma. Doi barbati diferiti, unul suedez, celalalt danez, plasati in perioade istorice diferite, unul in zilele noastre, celalalt in lunile imediat urmatoare sfarsitului celui de-al Doilea Razboi Mondial. Si va spun de la inceput, unul din filme mi-a placut, celalalt nu. Incep cu "nu", sa las nota pozitiva pentru final, ca asa imi place sa fac atunci cand am de dat o veste buna si una rea, incep cu aia rea, sa mai atenuez dupa aceea impactul :P.


En man som heter Ove (2015) 

Titlul nu lasa loc de echivoc, este vorba despre un barbat pe nume Ove, si anume cel de pe afis, care mie imi este familiar din foarte simpaticul serial de comedie norvegian Dag (daca aveti ocazia sa-l vedeti, merita, chiar si pentru simplul fapt ca personajul principal este un psihoterapeut de cuplu care nu are deloc incredere in institutia casniciei). Rolf Lassgard il interpreteaza aici pe Ove, un barbat ramas recent vaduv, care se vede si concediat de la locul de munca, unde si-a petrecut peste 40 de ani. Este acel moment critic care poate face pe oricine sa se prabuseasca psihic, ceea ce se si intampla, omul cautand diverse metode de a se sinucide. Printre ele, ii cunoastem viata, vedem cum incet-incet vecinii proaspat mutati incep sa se insinueze in existenta lui monotona, a carei singura bucurie pare sa fi ramas rondul facut in fiecare zi pe proprietatea comuna pentru a sanctiona locatarii care nu respecta regulile de convietuire stabilite tot de el. 
Dar totul se construieste extrem de cliseistic, exact ca in filmele americane cu batrani morocanosi pe care prezenta inocenta a copiilor ajunge sa-i imblanzeasca, sa-i ajute sa se impace cu sinele. Parca il vedeam pe Clint Eastwood in Gran Torino sau, si mai aproape, pe Bill Murray in St. Vincent. In plus, cadrele sunt extrem de conventionale, la un moment dat ajungi sa vezi parca echipa de filmare ruland cu spatele pentru a prinde in cadru doua personaje care merg conversand. Filmul asta parca si-a propus sa nu iasa in evidenta prin nimic, asa-zisele poante ce-i dau aerul de comedie sunt expirate de ani buni si nominalizarea lui la Oscarul pentru cel mai bun film strain ma face sa cred ori ca a fost o concurenta tare slabuta ori ca americanii sunt fericiti sa fie dusi in zona atat de confortabila a umorului deja cunoscut si a cursului previzibil. Ori ca poate orice film care militeaza atat de fatis pentru toleranta (rasiala si sexuala) trebuie premiat din start, fara sa se tina cont de meritele artistice.  

Under sandet (2015) 

Un alt candidat al premiilor de anul asta a fost coproductia danezo-germana Under sandet, tradus inspirat in engleza printr-un joc de cuvinte, Land of Mine. Se stie ca spre sfarsitul razboiului, in disperare de cauza, nemtii ajunsesera sa inroleze in armata copii de 10-14 ani, sperand sa intoarca un rezultat ce se configura dezastruos pentru ei. Unii din acesti copii, deveniti prizonieri de razboi ai fortelor aliate, au fost folositi pentru dezgroparea minelor de pe plajele scandinave. Nu era doar o incalcare a Conventiei de la Geneva privind drepturile prizonierilor de razboi, dar si un act de cruzime fata de copiii ce nu-si doreau decat sa ajunga acasa dupa ce vazusera de la o varsta atat de frageda prea multa oroare. 
Sergentul Carl Rasmussen (Roland Møller), insarcinat cu paza unui grup de astfel de prizonieri, pare inflexibil in ura si resentimentele sale fata de germani. Chiar si dupa razboi, ei raman dusmanii si se pare ca nimic nu-l poate indupleca. Evident ca lucrurile incep treptat sa se schimbe. Cum spuneam si la filmul de mai sus, si aici cursul este previzibil. Insa este sustinut de o umanitate si de o ambiguitate a sentimentelor, de mici detalii care transforma drama interioara intr-o poezie a privirilor, cu putine cuvinte, pentru ca vorbaria si justificarile nu prea-si au rostul, cu mici gesturi simbolice, ce vorbesc despre greseli si modalitati de rascumparare a lor, despre slabiciuni si putere, despre nevoia de solidaritate si protectie, intr-un decor pus minunat in evidenta de imagine. 
Sunt filme care lucreaza cu 3-4 personaje si reusesc performanta de a nu-ti spune nimic despre ele sau, cum era cazul celui precedent, sa-ti ofere prea mult, prea explicit dintr-unul anume, eroul principal. Si mai sunt altele cum e cel de fata unde, desi sunt 11 copii ce ar fi putut fi tratati ca o masa, ajung sa fie bine individualizati si reusesti sa-i apreciezi sau sa ti se apropie prin capacitatea de a-si pastra optimismul in cele mai crunte conditii (fara hrana, trimisi la o moarte aproape sigura), de a visa si de a face planuri pentru mai tarziu, cand totul se va fi terminat: este Sebastian (Louis Hofmann), cel mai echilibrat si mai inteligent din grup, cu autoritate in fata celorlalti; apoi liderul de drept, cel mai mare in grad, impulsivul Helmut (Joel Basman), apoi optimistul Wilhelm (Leon Seidel) si nedespartitii frati gemeni Ernst si Werner (Oskar si Emil Belton, frati gemeni si in realitate), sensibili si pasionati de natura, atat de indragostiti de viata si de indivizibili incat sunt perceputi ca o singura entitate, dupa cum si ei insisi o fac. Nu stim nimic despre ce au fost sau au facut protagonistii inainte, in timpul razboiului, filmul nu incearca sa le forteze cu orice pret situarea intr-un background, si bine face, acorda spatiu momentului prezent, interactiunii a doua natiuni aflate pana de curand in conflict ce cauta modalitati de reconciliere. Fiecare are ceva de pierdut in acest conflict, sub fiecare portiune de nisip sta ascunsa o mina gata sa explodeze, asa cum se intampla si sub resemnarea sau raceala aparenta a unora dintre personaje. Mai mult decat tensiunea exterioara, cea izvorata din posibilitatea ca orice clipa de neatentie sa produca un "bum" ucigator, filmul are o intensitate si o tensiune interioara ce-i adauga valoare, emotie, isi apropie spectatorii.