Leul ratacit

Lion (2016)

Am cam ocolit filmul asta la aparitie, ceva nu ma convingea la el. Cred ca mi-era teama sa nu fie prea dulceag, prea fatis cautator de compasiunea privitorului. In plus, nu am mare incredere in eranizarile "povestilor adevarate de viata", multe s-au dovedit mediocre. Inspirat din biografia lui Saroo Brierley, A Long Way Home, relateaza viata unui indian separat de familie in copilarie, familie pe care avea sa o regaseasca, cu ajutorul atotputernicului Google Earth, peste 25 de ani. Subiectul in sine poate sa stoarca cateva lacrimi celor mai slab de ingeri cu inclinatii melodramatice, dar punerea lui in scena a trecut razant pe langa mine: cat sa ma tina sa-l vad pana la final, regretand in acelasi timp ca am facut-o. Pentru ca prima parte, cam o jumatate de ora - o ora este incomparabil mai buna decat a doua. India in care traieste familia lui Saroo nu este cea poleita in culorile stralucitoare ale divertismentului de tip Slumdog Millionaire, ci una mai reala, mai autentica, a copiilor nascuti in medii fara prea multe perspective, invatati de mici cu munca grea, dar si cu furtul si cersitul. Este India categoriilor sociale defavorizate in care milioane de oameni traiesc la limita saraciei si dincolo de ea, descurcandu-se cum pot de la o zi la alta, in care un copil priveste cu jind la tigaile sfaraind ale vanzatorilor de strada dar nu isi poate permite o bucatica la care viseaza tot timpul, ce se va dovedi mai tarziu madlena declansatoare a amintirilor, a cautarii originilor.

Saroo este lasat sa doarma de fratele sau plecat la lucru, intr-o gara, pe o banca. Cand se trezeste, isi cauta un loc mai bun si, adormind din nou, se va trezi departe de casa, la Calcutta, un loc a carui limba nu o vorbeste. Dupa multe intamplari si intalniri mai mult sau mai putin fericite in marele oras, unele cu tenta dickensiana, va primi sansa la o noua viata si va profita de ea din plin. 

Modul in care regizorul australian Garth Davis intelege sa aduca in fata publicului larg aceasta poveste de viata m-a facut sa privesc filmul fara pic de empatie, in ciuda intentiei nobile de a atrage atentia asupra numarului mare de copii pierduti anual in India. Si asta de la primele cadre care, in ciuda eforturilor de a impresiona vizual, inunda ecranul cu un filtru galben-uriniu ce se va pastra de-a lungul intregii odisei indiene a lui Saroo. Incerc sa il ignor si pentru o vreme ochiul si mintea se lasa seduse de micutul Sunny Pawar care ma convinge ca el, si nu corespondentul adult, Dev Patel, ar fi meritat o mica nominalizare la Oscar. 

Una dintre problemele principale ale filmului este lipsa de echilibru. Ne sunt aduse la inceput in fata toate scenele acelea de captatio benevolentiae, "vai, saracutul, prin cate mai trece" si apoi, odata infiat micul Saroo de familia australiana, se transforma intr-un adult anost, inconjurat de prezente sterse. Nicole Kidman este nememorabila in rolul mamei adoptive, prin absenta de nuante si o motivatie a personajului ce pretinde ca alegerea scopului sau in viata  s-ar fi facut intr-o revelatie a vocatiei materne la 12 (!!) ani. Rooney Mara este stearsa, nepusa deloc in valoare. Mantosh, fratele vitreg al lui Saroo, insuficient dezvoltat, desi ar fi putut fi interesant daca nu ar fi fost adus in cadru doar ca un contrapunct extrem de transant si neveridic al personajului principal. Pentru ca filmul se incheie cu o scena ce prezinta adevarata reuniune de familie din 2013, nu am putut sa nu ma intreb de ce simt nevoia oamenii, in filmele inspirate de cazuri adevarate, sa cosmetizeze totul, sa pluseze, incepand de la aspectul fizic pana la modul de transpunere al experientei. Aceasta ingrosare limitativa a personajelor face mult rau filmelor, obturandu-le mesajul cu o poleiala comerciala care ma distanteaza. 

Scenariul nu stiu in ce masura respecta adevarul cartii, insa o mare gafa nu poate trece neobservata. Sa admitem ca, atunci cand baiatul (care pare de vreo 7-8 ani, cartea zice ca ar fi avut 5) este dus de un binevoitor la politie, nu-si cunoste numele de familie, nu stie nici prenumele mamei sau unde locuieste, lucruri pe care copiii le invata destul de timpuriu. As putea sa cred ca este posibil in mediul sau de provenienta. Insa cum se face ca, 25 de ani mai tarziu, cand se intoarce in satul natal, pronunta raspicat numele mamei, al fratelui (de care la ancheta nici nu a amintit) si al surorii sale? Asta nu prea am mai inteles, asa cum nu am inteles de ce intr-un tren exista incarcatoare pentru telefoane mobile pe vremea cand nici nu se auzise de ele... Am crezut ca mi s-a parut sau or fi alt soi de prize, m-am dus repede la IMDb sa-mi spuna si mi-a confirmat gafa, ce apare notata alaturi de multe alte anacronisme. 

Pana la urma, filmul nu a pornit transant in directia siropoasa, camera incearca sa pastreze o detasare de erou, sa-l urmareasca obiectiv, desi pe alocuri intinde cam mult coarda in mecanismele de declansare a actiunilor lui Saroo, si facand asta il duce in partea cealalta, acel "de ce ar trebui sa-mi pese?". Da, din aceleasi motive pentru care viata e nedreapta, oriunde in lume, pentru care se topesc banchizele si pentru care as dori sa salvez pinguinii si rinocerii. Insa esueaza in a gasi un particular al situatiei care sa transforme filmul intr-unul memorabil. O alta nominalizare in care motivatiile sociale cred ca au avut intaietate in fata celor artistice....