Ce au ele in comun? Cate un personaj principal pe care experientele de viata il transforma. Doi barbati diferiti, unul suedez, celalalt danez, plasati in perioade istorice diferite, unul in zilele noastre, celalalt in lunile imediat urmatoare sfarsitului celui de-al Doilea Razboi Mondial. Si va spun de la inceput, unul din filme mi-a placut, celalalt nu. Incep cu "nu", sa las nota pozitiva pentru final, ca asa imi place sa fac atunci cand am de dat o veste buna si una rea, incep cu aia rea, sa mai atenuez dupa aceea impactul :P.
En man som heter Ove (2015)
Titlul nu lasa loc de echivoc, este vorba despre un barbat pe nume Ove, si anume cel de pe afis, care mie imi este familiar din foarte simpaticul serial de comedie norvegian Dag (daca aveti ocazia sa-l vedeti, merita, chiar si pentru simplul fapt ca personajul principal este un psihoterapeut de cuplu care nu are deloc incredere in institutia casniciei). Rolf Lassgard il interpreteaza aici pe Ove, un barbat ramas recent vaduv, care se vede si concediat de la locul de munca, unde si-a petrecut peste 40 de ani. Este acel moment critic care poate face pe oricine sa se prabuseasca psihic, ceea ce se si intampla, omul cautand diverse metode de a se sinucide. Printre ele, ii cunoastem viata, vedem cum incet-incet vecinii proaspat mutati incep sa se insinueze in existenta lui monotona, a carei singura bucurie pare sa fi ramas rondul facut in fiecare zi pe proprietatea comuna pentru a sanctiona locatarii care nu respecta regulile de convietuire stabilite tot de el.
Dar totul se construieste extrem de cliseistic, exact ca in filmele americane cu batrani morocanosi pe care prezenta inocenta a copiilor ajunge sa-i imblanzeasca, sa-i ajute sa se impace cu sinele. Parca il vedeam pe Clint Eastwood in Gran Torino sau, si mai aproape, pe Bill Murray in St. Vincent. In plus, cadrele sunt extrem de conventionale, la un moment dat ajungi sa vezi parca echipa de filmare ruland cu spatele pentru a prinde in cadru doua personaje care merg conversand. Filmul asta parca si-a propus sa nu iasa in evidenta prin nimic, asa-zisele poante ce-i dau aerul de comedie sunt expirate de ani buni si nominalizarea lui la Oscarul pentru cel mai bun film strain ma face sa cred ori ca a fost o concurenta tare slabuta ori ca americanii sunt fericiti sa fie dusi in zona atat de confortabila a umorului deja cunoscut si a cursului previzibil. Ori ca poate orice film care militeaza atat de fatis pentru toleranta (rasiala si sexuala) trebuie premiat din start, fara sa se tina cont de meritele artistice.
Under sandet (2015)
Un alt candidat al premiilor de anul asta a fost coproductia danezo-germana Under sandet, tradus inspirat in engleza printr-un joc de cuvinte, Land of Mine. Se stie ca spre sfarsitul razboiului, in disperare de cauza, nemtii ajunsesera sa inroleze in armata copii de 10-14 ani, sperand sa intoarca un rezultat ce se configura dezastruos pentru ei. Unii din acesti copii, deveniti prizonieri de razboi ai fortelor aliate, au fost folositi pentru dezgroparea minelor de pe plajele scandinave. Nu era doar o incalcare a Conventiei de la Geneva privind drepturile prizonierilor de razboi, dar si un act de cruzime fata de copiii ce nu-si doreau decat sa ajunga acasa dupa ce vazusera de la o varsta atat de frageda prea multa oroare.
Sergentul Carl Rasmussen (Roland Møller), insarcinat cu paza unui grup de astfel de prizonieri, pare inflexibil in ura si resentimentele sale fata de germani. Chiar si dupa razboi, ei raman dusmanii si se pare ca nimic nu-l poate indupleca. Evident ca lucrurile incep treptat sa se schimbe. Cum spuneam si la filmul de mai sus, si aici cursul este previzibil. Insa este sustinut de o umanitate si de o ambiguitate a sentimentelor, de mici detalii care transforma drama interioara intr-o poezie a privirilor, cu putine cuvinte, pentru ca vorbaria si justificarile nu prea-si au rostul, cu mici gesturi simbolice, ce vorbesc despre greseli si modalitati de rascumparare a lor, despre slabiciuni si putere, despre nevoia de solidaritate si protectie, intr-un decor pus minunat in evidenta de imagine.
Sunt filme care lucreaza cu 3-4 personaje si reusesc performanta de a nu-ti spune nimic despre ele sau, cum era cazul celui precedent, sa-ti ofere prea mult, prea explicit dintr-unul anume, eroul principal. Si mai sunt altele cum e cel de fata unde, desi sunt 11 copii ce ar fi putut fi tratati ca o masa, ajung sa fie bine individualizati si reusesti sa-i apreciezi sau sa ti se apropie prin capacitatea de a-si pastra optimismul in cele mai crunte conditii (fara hrana, trimisi la o moarte aproape sigura), de a visa si de a face planuri pentru mai tarziu, cand totul se va fi terminat: este Sebastian (Louis Hofmann), cel mai echilibrat si mai inteligent din grup, cu autoritate in fata celorlalti; apoi liderul de drept, cel mai mare in grad, impulsivul Helmut (Joel Basman), apoi optimistul Wilhelm (Leon Seidel) si nedespartitii frati gemeni Ernst si Werner (Oskar si Emil Belton, frati gemeni si in realitate), sensibili si pasionati de natura, atat de indragostiti de viata si de indivizibili incat sunt perceputi ca o singura entitate, dupa cum si ei insisi o fac. Nu stim nimic despre ce au fost sau au facut protagonistii inainte, in timpul razboiului, filmul nu incearca sa le forteze cu orice pret situarea intr-un background, si bine face, acorda spatiu momentului prezent, interactiunii a doua natiuni aflate pana de curand in conflict ce cauta modalitati de reconciliere. Fiecare are ceva de pierdut in acest conflict, sub fiecare portiune de nisip sta ascunsa o mina gata sa explodeze, asa cum se intampla si sub resemnarea sau raceala aparenta a unora dintre personaje. Mai mult decat tensiunea exterioara, cea izvorata din posibilitatea ca orice clipa de neatentie sa produca un "bum" ucigator, filmul are o intensitate si o tensiune interioara ce-i adauga valoare, emotie, isi apropie spectatorii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.