Friday, 19 May 2017

Poezia intra in vis...


Roberto Bolaño- Cainii romantici

Mi-am promis ca nu voi scrie niciodata despre un volum de poezie. Mi se pare ceva prea personal, prea intim, prea greu de transpus intr-un fel care sa-i implice si pe ceilalti, pe cei straini de trairea interioara a celui care o scrie. Poezia nu este interpretare, ci simtire. Daca ar fi dupa mine, probabil ca poezia nici nu ar trebui sa existe pe hartie, doar sa fie gandita de poet si traita ca o senzatie interiorizata. Dar e bine ca exista poeti, e bine ca-i putem citi, e rau insa ca din timpul scolii ni se inoculeaza oarecum o aversiune fata de ea, prin disecarea rece si lucida cu un bisturiu al carui varf este construit din obsedanta intrebare "ce a vrut sa spuna poetul?", scotocind dupa figuri de stil, idei si procedee intr-un trup indecent dezgolit din care sufletul, poezia in sine, a plecat demult. 
Nu voi scrie despe poezie si nu simt ca-mi incalc acum acest principiu. Nu cu Bolaño, a carui opera este o permanenta curgere a poeziei in proza si a prozei in poezie. Nu am perceput cartea de fata, minunat tradusa de Marin Malaicu-Hondrari, ca pe un volum de versuri, ci ca pe o continuare fireasca a tuturor cartilor autorului chilian pe care le-am citit, ca o prelungire a visului fara iluzii in care isi poarta de fiecare data cititorii, o alta forma de expunere a unei biografii ce incepe cu: 
"Pe atunci aveam douazeci de ani 
si eram nebun. 
Pierdusem o tara 
dar castigasem un vis." 
Este acea biografie in care golul din suflet se populeaza cu excese, cu vise, cu iubiri, cu compasiune, cu disperare, cu tineri ce "si-au lipit obrazul de cel al mortii", cu cei parasiti si damnati, al caror strigat il transpune atat de pregnant in fiecare volum, cu cei saraci, vagabonzi, poeti, detectivi salbatici si caini romantici, prostituate, muze, pictori, adolescenti idealisti carora aspiratiile le sunt curmate brusc. Poezia este curaj, solidaritate, dar si disperare, este modul prin care Bolaño intelege sa le aduca tuturor acestora un omagiu, sa-i faca sa mai traiasca putin, macar atata timp cat privirea fugara a cititorului va zabovi asupra randurilor, sa-i pastreze in sufletul lui mare, intr-o inima "distrusa, dar vie, murdara, prost imbracata si plina de iubire". 
Personajele din proza isi continua traiectoria afectiva pe care le-o impune imaginatia scriitorului, migreaza in poezie. Sau poate a fost invers, la inceput a fost doar un vers si apoi s-a transformat in roman. Cronologia nu e atat de importanta cand totul e o curgere continua ce m-a absorbit fara rezerve. Mi-au scapat unele din referintele culturale expuse, nu m-am oprit sa le verific, nu am vrut sa ies din vis, am preferat sa privesc personaje pe care nu le stiam, reale sau imaginare, prin filtrul sensibilitatii poetului, sa ramana definite numai de acele cuvinte prin care le evoca. Am intrezarit secvente familiare, din alte vise, imaginea lui Mario Santiago / Ulises Lima, alaturi de care a urmarit "un vis imposibil de numit, / Inclasificabil, visul tineretii noastre,  tinuturile prin care am calatorit alaturi de Bolaño in 2666, "pe pamanturile de la granita imbibate de sange si de cuvinte mincinoase" din "Mexicul singuratatilor si-al amintirilor".
Bolaño nu scrie poezii, ci traseaza parcursul unei initieri pline de simboluri in biografia personala, traita cu intensitatea afectiva izvorata din sensibilitatea poetica, al unui ritual ce are in el ceva dureros si magic in acelasi timp, conducandu-ne in mijlocul noptii omenirii, pas cu pas. Recreeaza istoria deplangandu-i vestigiile, materiale sau umane, "Inaintand lent prin vis, in timp ce nava/ Lasa dare de foc in ignoranta fratilor mei/ Si in inocenta lor.", constient ca memoria si iubirea sunt  forme de salvare sau, cand nu este loc pentru ea, cel putin de atenuare a cosmarului. 

No comments:

Post a Comment