Sunday, 28 May 2017

Vocea vanzatorului este cea care vinde braga


Orhan Pamuk - O ciudatenie a mintii mele

Aceasta carte este povestea vietii si visarilor unui bragagiu, dar si a vietii unui oras. Sau mai precis, mai bine localizat in spatiu si timp, dupa cum spune subtitlul romanului: "Povestea vietii, a aventurilor, a reveriilor si a prieteniilor bragagiului Mevlut Karatas, precum si un tablou al vietii istanbuleze din perioada 1969-2012, zugravit din perspectiva foarte multor oameni".
Istanbul, in ciuda minunatiilor arhitecturale si a pitorescului exotic, nu ar intra nici intr-un top 20-30 al oraselor pe care vreau sa le vizitez intr-o viata. E ceva in acel amestec haotic de Occident si Orient care imi displace, nu ma indeamna la visare, nu il percep ca pe un punct de interes pe harta perindarilor mele prin lume. In ciuda acestei detasari personale, Pamuk reuseste in fiecare carte sa-l transforme intr-un personaj fascinant, suprapunand peste imaginea actuala acea lentila nostalgica a secolului trecut si invaluindu-l in straturi de magie, un personaj ce nu de putine ori ajunge sa fure prim-planul adevaratilor eroi, sa arunce firul narativ intr-un colt al cartii, ca pe ceva neesential si pasabil, chiar si atunci cand vorbim despre saga unei familii ce se intinde pe mai bine de cincizeci de ani. S-a intamplat cu Muzeul inocentei, se intampla si acum, cu cartea de fata. Si similitudinile cu titlul mentionat nu se opresc aici, tin si de o plasare care, in mare, acopera cam aceeasi epoca, si de detaliile prin care vedem metamorfoza unui oras, de o anumita curgere melancolica a actiunii, secundara din punctul meu de vedere, ce scoate la lumina obiceiuri uitate si meserii disparute.
Istoria vietii lui Mevlut incepe in momentul cand isi fura viitoarea sotie, pentru a constata ca de fapt cea rapita in toiul noptii era sora mai uratica si mai mare a celei dorite, continua cu o zi din anul 1994, momentul hotararii radicale de a-si parasi meseria practicata timp de peste 20 de ani, apoi cu anii de formare, mai intai la scoala si apoi ca vanzator ambulant pe strazile orasului, cu casatoria si aparitia celor doua fiice... Mevlut este un om simplu. A fost tanar, matur, a trait, a iubit, a devenit parinte si apoi bunic, a cunoscut singuratatea si suferinta.
Dar mai mult decat biografia unui personaj, cartea este biografia unui oras. Si peste el a trecut timpul, ca si peste personaj, unele meserii au disparut, pe terenurile pe care oricine dorea isi putea improviza in anii '60 o locuinta au crescut cartiere noi, tulburarile politice si aversiunile sociale l-au marcat (si continua sa o faca, din pacate), asa cum si in cadrul unei familii ajung sa mocneasca sau sa izbucneasca dusmanii, sa fie macinata, divizata, destramata de convingeri opuse. Este un drum pe care il parcurgem in paralel, al omului si al orasului deopotriva, intr-o carte ce penduleaza intre realism (locuri, evenimente, mediu), o viziune romantica, melancolica si una umanista, ce se apleaca asupra categoriilor sociale pe care astazi le-am numi "defavorizate", cei care au plecat din satul lor sperand sa prospere la oras dar nu au ajuns niciodata sa o faca. Mevlut a practicat multe meserii de-a lungul vietii, a intalnit oameni asemenea lui, unii s-au implinit social, altii s-au intors in satul natal cu iluziile spulberate.
Insa cel mai mult am admirat si aici la Pamuk capacitatea de a construi  in nuante si straturi, de a crea centre de interes pe mai multe niveluri, ce au ca rezultat un roman dens, in care fiecare poate gasi ceva care sa-l captiveze.
Primul plan ar fi acela al actiunii propriu-zise, cel mai putin reusit in viziunea mea. Pe alocuri face cartea sa treneze, reluand acelasi episod din perspectiva mai multor personaje, fara sa-i aduca nimic in plus palierului mentionat (spre deosebire de Ma numesc Rosu, unde foloseste aceeasi tehnica).  Sunt prea multi, prea neinteresanti, cu un discurs destul de similar. Asistam la expunerea gandurilor celorlalti (veri, tata, unchi si matusa, (viitoarea) sotie si surorile ei) legate de Mevlut, eroul principal, insa nu se creeaza o perspectiva cu adevarat diferita.
Dar nu aici, in combinatia clasico-postmoderna isi arata Pamuk talentul de scriitor, ci pe celelalte paliere, acolo unde  isi exprima iubirea pentru oras si empatia cu sexul asuprit (ala zis frumos, al carui reprezentante capata glas) si cu "talpa tarii", unde isi tintuieste eroii intr-un context istoric, in acea atmosfera unica, pe care o alcatuieste si prin vocea personajelor. Ele primesc un rol si o perspectiva de impact nu cand dau glas maruntelor intamplari de zi cu zi, ci cand rostesc reflectii despre realitatea inconjuratoare. Este cazul Vedihei, cumnata lui Mevlut, o prezenta destul de stearsa pana in momentul monologului interogativ de la pagina 470. Multele sale intrebari incep cu "Oare e drept...?" si exprima pozitia femeii in societatea turca cu o intelegere rara pentru un autor barbat, si turc pe deasupra. Este de remarcat si perspectiva aleasa: daca fiecare personaj secundar se exprima la persoana I, pasajele dedicate lui Mevlut raman la persoana a III-a, ca o privire exterioara asupra lumii, pentru a accentua si mai mult acea detasare, senzatia de stinghereala, de inadecvare si instrainare ce l-a insotit de-a lungul vietii pe el, dezradacinatul venit in marele oras pentru a vinde pilaf, iaurt, braga, inghetata.
Citind cartea, nu cititm doar romanul vietii unei familii, ci si un roman demografic, politic, economic al Istanbulului, in care loviturile de stat dicteaza ritmul vietii cotidiene si religia creeza situatii duplicitare, preceptele venind in contradictie cu practica. Poate ca subiectul propriu-zis e secundar (in afara de Ma numesc Rosu nu stiu daca este vreo carte a sa care sa ma fi captivat si din punctul de vedere al temei), insa e doar usa prin care intri in bragageria lui Pamuk. Iar cand asculti cum vocea vanzatorului te invaluie cald, stii ca braga-i buna!

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.