Monday, 21 November 2011

Despre pisici persane si maidaneze autohtone


No One Knows about Persian Cats

Filmul, premiat cu Premiul Juriului in sectiunea "Un certain regard" la Cannes in 2009, prezinta povestea adevarata a unei trupe de indie rock din Iran. Proaspat iesiti din inchisoare, Negar si Ashkan isi risca din nou libertatea cautand membri si incercand sa obtina pasapoarte false pentru a reusi sa plece din tara si sa cante la Londra.
Regizorul filmului, Bahman Ghobadi, a filmat clandestin acest documentar, in 17 zile, intr-o perioada in care i se retrasese autorizatia de a filma pentru doi ani, in urma unui alt film dezaprobat de autoritati, "Half Moon", ce infatisa calatoria unui grup de muzicieni in Kurdistan. La scrierea scenariului a participat si prietena sa, ziarista de origine americana Roxana Saberi, arestata sub pretextul spionajului si eliberata cu doua zile inaintea proiectiei de la Cannes, pentru a se impiedica presiunea media ce ar fi putut genera noi proteste. Intre timp, Ghobadi a trebuit sa se autoexileze pentru a evita opresiunile autoritatilor.
Filmul incepe la studioul unde Ghobadi insusi isi inregistreaza ultimul album si continua ca o calatorie prin lumea underground a muzicii iraniene. Cei doi protagonisti principali ajung sa intre in contact cu  reprezentanti ai unor stiluri muzicale diferite, de la rap la heavy metal, toti cu aceeasi aspiratie de a se putea exprima prin muzica lor, de a-si face auzita vocea in ciuda interdictiilor. Desi tensiunea se face simtita aproape in fiecare scena, dincolo de dramatismul situatiei nu poti decat zambi (chiar daca amar) la vederea papagalului Belucci, a trupei de heavy metal constransa sa repete intr-un grajd, spre disperarea si stresul vacilor din jur, la modul in care autoritatile, desi pedepsesc cu biciuirea detinerea de filme occidentale, se lasa mituite tocmai de cateva dvd-uri, printre care chiar cele ale regizorului filmului ori la imaginea tinerilor care, repetand pe un acoperis, pandesc plecarea vecinilor de acasa pentru a nu fi auziti.
Povestea personala a celor doua personaje principale este un pretext pentru a prezenta o intreaga scena muzicala. Fiecare noua trupa este introdusa cu un fel de videoclip, imagini minimale dar filmate alert, cadre ale Teheranului ce ofera pulsul strazii. Dincolo de represiune si impotriva ei exista in Teheran o lume care pulseaza de viata, de vise, de speranta, exista niste tineri care-si fac din pasiunile lor un act de rezistenta, care-si doresc libertatea si gandesc la fel ca orice occidental de varsta lor... Ma intreb cand si cum dispare acest entuziasm, cum se transforma tanarul idealist in talibanul decis sa moara in numele lui Alah, intr-o masa de manevra amorfa, lipsita de idealuri. Va veni un moment in care pisicile persane isi vor scoate ghearele impotriva unui stapan mult prea autoritar, in care vor reusi sa sfasie acea panza care le separa de restul lumii?
Si ma mai intreb ceva: cand se va sfarsi mieunatul jalnic al maidanezelor autohtone ca la noi nu se poate crea ca afara fiindca nu avem conditii, fiindca sala de repetitii e prea mica sau prea friguroasa sau neatinfonata suficient, ca nu avem scule, ca parintii sunt neintelegatori la pasiunea noastra pentru o muzica mai underground, ca nu avem bani, ca...? Exista o multime de scuze si pretexte gasite lipsei de creativitate atunci cand lipseste inspiratia.
Singurul lucru pe care i-l reprosez filmului este ca uneori pasajele muzicale sunt prea lungi, mai ales ca este vorba in principal de un stil pe care nu-l gust deloc, indie rock-ul, ceea ce creeaza anumiti timpi morti pentru mine. Poate pentru adeptii genului coloana sonora sa fie un plus, eu as fi preferat mai multa informatie in detrimentul muzicii, dar si asa, ca documentar isi atinge scopul, prezinta o realitate putin cunoscuta noua, pe care o intuiam, desigur, dar ale carei detalii exacte nu le aveam. Chiar daca valoarea morala a filmului este mai ridicata decat cea artistica in opinia mea, nu i se poate reprosa acest fapt, date fiind bugetul minim, amenintarea continua ce plana asupra celor implicati, conditiile de filmare, ceea ce au dus la un rezultat minimalist ca mijloace de exprimare, dar de impact.
In prezent, trupa lui Negar si Ashkan se numeste Take it Easy Hospital si activeaza in Londra.

No comments:

Post a Comment