Ce ar fi daca...?

... intr-o zi viziunile din Melancholia lui von Trier si multe alte filme ar deveni realitate? 

Se spune ca asteroidul Apophis (trebuie sa fi fost un astronom cu simt al umorului destul de pronuntat cel care i-a schimbat in 2005 numele, dintr-un indicativ comun format din litere si cifre, oferindu-i o identitate proprie) ar putea lovi  planeta noastra peste vreo 20 de ani. Daca isi pastreaza traiectoria, se estimeaza ca prima data va trece la 36.500 km de Pamant in 2029, iar pe 13 aprilie 2036 va ajunge si mai aproape, cu un risc de 1 la 250.000 de a ne face o vizita, ceea ce in termeni astronomici reprezinta o posibilitate destul de mare... Deocamdata sunt doar speculatii si presupuneri, un raspuns mai exact ni l-ar putea da astronomii in 2013. Dar daca presupunerile s-ar confirma, in timpul ramas pana atunci ati face altceva decat pana acum? Ati cauta un sens nou vietii? Ati continua sa dati viata stiind ca cei ce se vor naste vor avea prea putin timp pentru a se bucura de ea? Poate ca un sfarsit apocaliptic este o consolare pentru o parte din muritori, daca tot ne asteapta nimicul, macar sa ne clatim privirea cu un ultim spectacol grandios al naturii, sa contemplam asemenea personajului interpretat de Kirsten Dunst in filmul sus-amintit ultimele momente ale omenirii si sa incercam sa intram in simbioza cu imensitatea cosmosului.

Apocalipse am tot vazut imaginate in carti si cinema, de obicei omenirea afla cu putin timp inainte ca urmeaza sa dispara. Diferenta in Totul conteaza! o face faptul ca personajul cartii, Junior Thibodeau, e marcat inca din viata intrauterina cu acest nefericit dar de sti ca peste 36 de ani, 168 de zile, 14 ore si 23 de minute de la nasterea sa o cometa va lovi pamantul cu puterea a 283.824.000 bombe de la Hiroshima. Nimic mai mult, nu stie daca va trai pana atunci, daca hazardul care intervine in viata fiecaruia la un moment dat il va face sa-si sfarseasca zilele mai devreme, doar ca nici el, nici nimeni altcineva nu va supravietui momentului impactului.   

Toata viata i se va transforma intr-un sir de alegeri, de intrebari, va fi macinat de gandul daca ceva din ceea ce face conteaza cu adevarat. Vocea care ii dezvaluie sfarsitul (a carei origine - premonitie? divinitate? extraterestri? - nu ni se explica) ii va calauzi pasii, ii va dezvalui secrete de familie, leacul pentru cancer, il va ajuta sa schimbe destine. Este o carte SF, dar si una de formare, psihologica, oarecum un raspuns literar la intrebarile puse de un film precum Donnie Darko. Pe alocuri doar umorul si spiritul acid al personajului il salveaza de auto-compatimire si de caderea in depresie. Vocile naratorilor se impletesc tot timpul, fiecare capitol este narat din perspectiva unui personaj, fie el Junior, membrii familiei sale, iubita lui sau chiar  Vocea omniscienta care nu doar ca il pune in fata unor alegeri in viata, dar il si ghideaza pe Junior, il ajuta sa reflecteze la ceea ce este important... Suntem condamnati la moarte din momentul in care doua celule se unesc pentru a ne crea, faptul ca stii sau nu cand va veni nu ar trebui sa schimbe cu nimic ceea ce vei face intre timp. Pare simplu, dar de multe ori ezitam asupra propriilor alegeri, care devin cu atat mai importante si ireversibile cu cat stim cu siguranta ca timpul este limitat. Pe masura ce inaintam in varsta, el devine mai pretios, acceptam tot mai greu sa-l irosim, constienti ca eternitatea nu asteapta sa ne razgandim. Personajului nostru i se ofera la un moment dat o sansa, numaratoarea inversa se reseteaza partial, dar in viata reala nu este asa, the final countdown incepe chiar din momentul nasterii...

Comparatia lui Ron Currie jr. cu Vonnegut mi se pare putin cam mult, poate ca are in vedere  imposibilitatea de a incadra cartea intr-un gen literar foarte precis, modul in care imbina satira, umorul negru si SF-ul dar... e inca tanar, cumva spre final incearca sa forteze, sa reitereze si sa concentreze intr-un registru mai nostalgico-melancolic cele aproape 400 de pagini de pana atunci si devine oarecum dulceag intr-un mod care pe mine nu ma entuziasmeaza...Fara sticluta de sirop de la final, a fost o carte placuta, amuzanta si tensionata in acelasi timp, asa ca daca imi pica in mana God is Dead, debutul sau, nu o sa o ocolesc.