Back to the roots

 My Dying Bride - The Barghest O'Whitby

Am asteptat cu nerabdare crescanda ultimul EP My Dying Bride, pe masura ce noi informatii apareau despre el. Marturisesc ca aveam o oarece reticenta dupa Evinta, poate pentru unii a fost un experiment reusit dar mie mi s-a parut plictisitor si extrem de lung pentru un proiect ambiental si mai ales pentru asteptarile mele legate de trupa, asa ca ideea unui nou experiment, acela de a crea o singura piesa de 27 de minute (anuntata initial ca un proiect in 3 parti)  ma confuza un pic, nu prea stiam in ce directie o vor lua. Aparitia celor 2 Shauni, unul revenit in trupa, la tobe,  dupa ce fusese inlocuit provizoriu din cauza unor probleme medicale si celalalt, Shaun Macgowan (chitarist in Necrotic Death) cooptat ca violonist / clapar permanent m-a bucurat si mi-a dat speranta... Desi  am apreciat trupa ca una dintre putinele a caror evolutie in timp nu m-a dezamagit (Evinta nu se pune :P), parca tanjeam putin dupa melodicitatea viorii, fara a se intelege neaparat din asta ca-mi doresc un Turn Loose... reeditat again and again (hmm... n-as baga mana in foc ca nu e putina ipocrizie aici, dar ma rog ;) )

Acestea fiind spuse si revenind la subiectul acestei cronici, sa lamuresc intai ce este cu acest barghest  care ne zambeste dulce de pe coperta: conform folclorului din zona, este un monstru legendar, o creatura infricosatoare ce bantuia Yorkshire ingrozind calatorii singuratici, sa zicem oarecum asemanator cu un werewolf.

Si fiindca vorbeam de o intoarcere la radacini, parca si artwork-ul bate usor spre stilul secolului trecut, Songs of Darkness... si For Lies i Sire erau mai elaborate (Evinta din nou, nu se pune). Oricum, grafica albumelor nu a fost niciodata un domeniu in care MDB sa fi excelat, asa ca nu ma plang, compenseaza din plin prin continut. Prefer fondul formelor, dar daca reprezinta un pachet unitar, am zis sa spun si despre ea doua vorbe. Btw, pentru colectionarii inflacarati, exista 1000 de copii pe vinil rosu care arata ca in fotografia de mai sus.

Sa trecem insa la partea cu adevarat importanta si minunata a albumului, si anume muzica...

Intram intr-o atmosfera intunecata, inghetata, marcata de tunete si suieratul vantului, accentuata apoi de acorduri grele, apasatoare ... In aceasta lume rece, fiara care sta la panda incepe sa dea glas amenintarilor sale prin vocea lui Aaron, punctat de armoniile prelungi... Au trecut vreo 6 minute si jumatate si urmeaza unul dintre fragmentele mele favorite : in ropotul tobelor, Aaron trece in registrul clean, timbrul sau plin de sensibilitate sporeste tensiunea, pentru ca apoi tobele sa-si incetineasca ritmul, lasandu-l in prim-plan, cumva reflectoarele se muta dinspre ritmul grav asupra personajului ce sporeste tensiunea prin prezenta sa tot mai aproape, inevitabila:

"A great show of fear
Fear that I am near
And very far is dawn
'Twas such a promising morn
Come, look back at me
I sense you on the breeze
The fall from your throne
This is all I need "

Aici este partea de doom pe care o iubesc cel mai mult la MDB, ma duce cu gandul la Turn Loose... si The Angel... : frica, emotie, o tristete sfasietoare, tensiune si suferinta, toate acele senzatii pe care ar trebui sa le simta victima sunt subliniate de partea instrumentala. Este un album care cu siguranta va placea mai mult celor ce apreciaza mai mult la MDB partea meditativa, de acorduri si armonie, decat celor indragostiti de riffuri. Chitarile raman oarecum in planul secund ... Ecourile se sting incet-incet si pe la minutul 16 incepe ceea ce as numi partea a doua a piesei, o excursie si mai departe in timp, spre perioada As a Flower Withers: parca si soundul este mai putin curat decat ne obisnuisera in ultima vreme, nu stiu daca e si asta un semn al revendicarii radacinilor muzicale sau o alegere considerata mai potrivita doar in context, pentru a da mai multa greutate muzicii...Spre final, de la minutul 22, are loc dezlantuirea care readuce piesa inspre zona death dupa ce totul fusese foarte melancolic, un fel de "suntem si noi aici" al chitarilor, riffuri mai apasate, tempo-ul mai rapid, pauze bine punctate, growlingul mai dur, ca o apoteoza a amenintarii ce pandeste din tinuturile intunecate si cetoase, o personificare a unei creaturi venite parca din iad...

"My form is bloody and it is true
It is the night I wear around me
From lies I grew a spit of untruth
I help the frail sky to its sleep
Nameless, I come and without end
Within the moor and without end"

Finalul ma lasa cu senzatia ca e un album mult prea scurt, parca as fi vrut sa mai ascult, si cu o nelamurire legata de concordanta dintre text si muzica. Stiu ca nu e proza, nici balada, unele lucruri trebuie sa fie considerate o metafora, dar asa cum la Eminescu ajungi sa te intrebi "daca fata isi culca fruntea pe bratul baiatului, cum poate el saruta altceva decat ceafa" tot asa ma intreb si eu aici ce a vrut sa spuna poetul : tunetul revine pe parcursul piesei de vreo 2-3 ori, deci imi imaginez un cer mohorat, innorat, care sporeste senzatia unui peisaj cenusiu si rece,  strapuns de un vant taios, si atunci ce-i cu acea frumoasa luna plina de pe coperta, invocata de altfel si in text (Within the silver moon tonight)? Evident ca nu o spun prea in serios, chiar tineam sa-i gasesc si ceva defecte, ca era prea previzibil sa vorbesc la superlativ de albumul asta.