De doua ori Johnny Depp

The Rum Diary 
Public Enemies
Intamplarea face sa fi vazut aceste doua filme la doar o zi diferenta, si cum mi se pare ca le leaga mai mult decat faptul ca il au in rolul principal pe Depp, unul dintre actorii mei preferati, am zis ca o abordare "la pachet" ar fi destul de potrivita.

Pe Public Enemies l-am vazut intamplator, nu aveam idee despre ce este, in timp ce la Rum Diaries vazusem trailerul inainte, stiam subiectul, cumva imi creasem niste asteptari legate de rolul lui Depp... Nu pentru ca "rom" duce automat cu gandul la pirati (atunci cand nu intra in ecuatie minoritatile conlocuitoare), ci pentru senzatia data de trailer, ma gandeam ca accentele umoristice vor fi mai puternice (din pacate majoritatea fazelor funny se afla in trailer, pe ecran doar traducerea extrem de proasta in limba romana se ridica pe alocuri la nivelul lor, dar sa nu atribuim false merite umorului involuntar). 

Pe undeva, desi Depp-ul de pe afisul filmelor sugereaza ca ar fi vorba de doua personaje total opuse, unul ordonat si mereu pus la punct, altul haotic si boem, John Dillinger in primul si Paul Kemp (alter ego al jurnalistului Hunter S. Thompson) in cel de-al doilea, sunt ambii niste inadaptabili (unul isi manifesta caracterul anarhic jefuind banci in anii '30, celalalt penduleaza in anii '60 in San Juan intre doua lumi, incapabil sa adere la valorile expatriatilor americani, simtindu-se mai solidar cu populatia autohtona exploatata), impulsivi, justitiari, creativi (unul prin maniera de a concepe metode de evadare si de a planui noi spargeri, celalalt prin dorinta care-l macina de a scrie o carte), capabili de o dragoste puternica la prima vedere, gasindu-si o portita de defulare in alcool, iubitori de lux si masini frumoase, nici unul dintre ei neexploatand insa pe deplin resursele artistice ale lui Depp. 

Ambele filme mi-au dat senzatia ca pe undeva povestea stagna, parca scenariul nu reusea sa puna accentul pe esential, se tindea prea mult sa se deplaseze centrul de greutate al filmului de la personaj la evenimentele epocii in care traiau (infiintarea FBI-ului in primul caz, perceperea potentialului turistic neexploatat inca al insulei in cel de-al doilea) si pe alocuri ma plictiseau, parca totul se dilua prea mult, in ambele cazuri privirea fata de erou este una distanta,  o abordare oarecum impersonala care, neobtinand trairea participativa a publicului, nu produce nici senzatii puternice, la final iti este cam indiferent daca personajul moare sau nu si in general nu sunt filme care sa lase o impresie marcanta. Ambele au cate un personaj feminin extrem de sters, in primul fiind vorba de o anume Billie Frechette (interpretata de Marion Cotillard) lipsita de orice vointa, acceptand orice-i cere Dillinger, in cel de-al doilea de o papusa decorativa fara aspiratii, care doar vrea sa se bucure din plin de noptile cu mult rom si petreceri fierbinti. Am inteles ca in carte personajul Chenault este mult mai bine dezvoltat, filmul nu prea lasa sa se vada asta.

Se spune ca Dillinger era intr-adevar un personaj plin de sarm, de culoare, poate ca ar fi putut fi nuantat mai mult, dar nu cred ca intentia regizorala, cel putin la nivel moral, era cea de a ne arata un raufacator indelung urmarit ca un personaj foarte placut, desi nici reprezentantul justitiei, Melvin Purvis, agentul FBI interpretat de Bale, nu ne devine mai simpatic. Iar Kemp...n-am inteles exact ce facea el prin Puerto Rico: s-a dus sa se angajeze la un ziar falimentar pentru a scrie rubrica de horoscop? Spera ca mediul sa-l inspire in scrierea unei carti? Oricum, se abuzeaza de peisajul exotic, probabil am vazut drumul de-a lungul plajei in cel putin 10% din secventele filmului iar pe personajul nostru nu l-am vazut scriind niciun rand...
Hunter Thompson este cunoscut drept creatorul jurnalismului Gonzo, cel in care reporterii se implica in povestea propriu-zisa, folosesc propriile experiente si emotii pentru a prezenta evenimentele dintr-o perspectiva subiectiva. Poate ca o astfel de abordare ar fi fost mai potrivita pentru un actor ca Depp, una care sa-i acorde o mai mare libertate de a-si construi personajul, de a pune accentele potrivite. Cele doua filme nu sunt chiar pierdere de timp, dar se poate trai si fara sa le fi vazut...