Wednesday, 30 November 2011

De doua ori Johnny Depp




The Rum Diary 
Public Enemies
Intamplarea face sa fi vazut aceste doua filme la doar o zi diferenta, si cum mi se pare ca le leaga mai mult decat faptul ca il au in rolul principal pe Depp, unul dintre actorii mei preferati, am zis ca o abordare "la pachet" ar fi destul de potrivita.
Pe Public Enemies l-am vazut intamplator, nu aveam idee despre ce este, in timp ce la Rum Diaries vazusem trailerul inainte, stiam subiectul, cumva imi creasem niste asteptari legate de rolul lui Depp... Nu pentru ca "rom" duce automat cu gandul la pirati (atunci cand nu intra in ecuatie minoritatile conlocuitoare), ci pentru senzatia data de trailer, ma gandeam ca accentele umoristice vor fi mai puternice (din pacate majoritatea fazelor funny se afla in trailer, pe ecran doar traducerea extrem de proasta in limba romana se ridica pe alocuri la nivelul lor, dar sa nu atribuim false merite umorului involuntar). 
Pe undeva, desi Depp-ul de pe afisul filmelor sugereaza ca ar fi vorba de doua personaje total opuse, unul ordonat si mereu pus la punct, altul haotic si boem, John Dillinger in primul si Paul Kemp (alter ego al jurnalistului Hunter S. Thompson) in cel de-al doilea, sunt ambii niste inadaptabili (unul isi manifesta caracterul anarhic jefuind banci in anii '30, celalalt penduleaza in anii '60 in San Juan intre doua lumi, incapabil sa adere la valorile expatriatilor americani, simtindu-se mai solidar cu populatia autohtona exploatata), impulsivi, justitiari, creativi (unul prin maniera de a concepe metode de evadare si de a planui noi spargeri, celalalt prin dorinta care-l macina de a scrie o carte), capabili de o dragoste puternica la prima vedere, gasindu-si o portita de defulare in alcool, iubitori de lux si masini frumoase, nici unul dintre ei neexploatand insa pe deplin resursele artistice ale lui Depp. 
Ambele filme mi-au dat senzatia ca pe undeva povestea stagna, parca scenariul nu reusea sa puna accentul pe esential, se tindea prea mult sa se deplaseze centrul de greutate al filmului de la personaj la evenimentele epocii in care traiau (infiintarea FBI-ului in primul caz, perceperea potentialului turistic neexploatat inca al insulei in cel de-al doilea) si pe alocuri ma plictiseau, parca totul se dilua prea mult, in ambele cazuri privirea fata de erou este una distanta,  o abordare oarecum impersonala care, neobtinand trairea participativa a publicului, nu produce nici senzatii puternice, la final iti este cam indiferent daca personajul moare sau nu si in general nu sunt filme care sa lase o impresie marcanta. Ambele au cate un personaj feminin extrem de sters, in primul fiind vorba de o anume Billie Frechette (interpretata de Marion Cotillard) lipsita de orice vointa, acceptand orice-i cere Dillinger, in cel de-al doilea de o papusa decorativa fara aspiratii, care doar vrea sa se bucure din plin de noptile cu mult rom si petreceri fierbinti. Am inteles ca in carte personajul Chenault este mult mai bine dezvoltat, filmul nu prea lasa sa se vada asta.
Se spune ca Dillinger era intr-adevar un personaj plin de sarm, de culoare, poate ca ar fi putut fi nuantat mai mult, dar nu cred ca intentia regizorala, cel putin la nivel moral, era cea de a ne arata un raufacator indelung urmarit ca un personaj foarte placut, desi nici reprezentantul justitiei, Melvin Purvis, agentul FBI interpretat de Bale, nu ne devine mai simpatic. Iar Kemp...n-am inteles exact ce facea el prin Puerto Rico: s-a dus sa se angajeze la un ziar falimentar pentru a scrie rubrica de horoscop? Spera ca mediul sa-l inspire in scrierea unei carti? Oricum, se abuzeaza de peisajul exotic, probabil am vazut drumul de-a lungul plajei in cel putin 10% din secventele filmului iar pe personajul nostru nu l-am vazut scriind niciun rand...
Hunter Thompson este cunoscut drept creatorul jurnalismului Gonzo, cel in care reporterii se implica in povestea propriu-zisa, folosesc propriile experiente si emotii pentru a prezenta evenimentele dintr-o perspectiva subiectiva. Poate ca o astfel de abordare ar fi fost mai potrivita pentru un actor ca Depp, una care sa-i acorde o mai mare libertate de a-si construi personajul, de a pune accentele potrivite. Cele doua filme nu sunt chiar pierdere de timp, dar se poate trai si fara sa le fi vazut...

Tuesday, 29 November 2011

Despre creativitate

Steven Johnson - De unde vin ideile bune? (Istoria naturala a inovatiei)


Am o dilema: sa va invit mai intai sa cititi cartea sau sa vizionati acest filmulet? Ma tem ca daca va uitati la el, ceea ce urmeaza sa va spun nu prea mai are relevanta. Omul are carisma, stie sa-si expuna ideile si, dupa cum spuneam intr-o postare anterioara, vizualul cumva confisca teritoriul ideii scrise, este mult mai comod sa vezi un film decat sa citesti o carte ca sa iti formezi o idee despre subiectul acestui post. 
Pe de alta parte, expunerea din film este destul de succinta, pe undeva parca se simte nevoia unei sistematizari si a unor precizari suplimentare. La noi, editura Publica este cea care traduce, printre altii, o parte dintre autorii care sustin conferinte pe Ted, un site ce reuneste prelegeri din cele mai variate domenii, economie, business, marketing, sociologie, sustinute cu relaxare si aplomb, capatand uneori forma unor adevarate numere de stand-up comedy, in incercarea de a aduce subiectele stiintifice mai aproape publicului larg, intr-un mod cat mai prietenos cu putinta.
Cartea analizeaza modul in care apar marile idei, sursele de inspiratie, factorii care, cumulati, pot duce la o inventie geniala. Johnson structureaza si exemplifica principalele surse ale creativitatii, imbinand experienta personala, informatiile tehnologice, deductiile intr-un mod ce face prezentarea foarte placuta si accesibila. Dar a numi cartea o "istorie naturala a inovatiei" mi se pare un pic cam prea mult spus fata de ce isi propune.  Ma asteptam la mai mult vazand subtitlul, eventual la o abordare usor antropologica, care sa incerce sa determine contextul favorabil inovatiei  incepand din comuna primitiva si pana in prezent. Se pare insa ca rolul cartii nu este acesta, ci doar cel de a inventaria posibile contexte de stimulare a creativitatii. 
Autorul darama mitul inventatorului genial solitar, al sclipirii care poate duce la o idee mareata. Caramida cu caramida, el construieste edificiul inovatiei in 7 pasi: 
1. Adiacentul posibil, si anume un context care sa fie impins putin mai departe, asa cum Stephane Tarnier a gandit adaptarea incubatorului de la gradinile zoologice pentru uzul uman, reducand astfel rata mortalitatii infantile la nastere. 
2. Retelele lichide, care stimuleaza forta creatoare prin plasticitatea lor, sondand limitele adiacentului, stabilind noi conexiuni in creier, prin intrarea in contact cu opinii si background-uri diferite, asemenea atmosferei dintr-o cafenea, in care oameni cu formari diferite intra in legatura, fac schimb de idei ce ii ajuta sa-si cristalizeze propriile cercetari printr-o abordare interdisciplinara. 
3. Intuitia lenta, care ia nastere din punerea cap la cap a mai multor idei, din coroborarea unor informatii diferite, acumulate in decursul mai multor ani, ce conduc in cele din urma la concluzia generatoare de progres. Unele inventii sunt abandonate de creatorii lor la un pas de finalizare. Peste ani, ei sau altii ajung sa vada piesa lipsa, sa finalizeze puzzle-ul, creand tabloul final al unei inventii.
4. Serendipitatea (as fi preferat ca traducerea in limba romana sa fie ceva mai creativa si sa incerce sa gaseasca un echivalent termenilor, chiar daca este vorba despre neologisme) are in vedere caracterul accidental al unor descoperiri. Cu cat creierul acumuleaza haotic mai multe informatii, este posibil ca la un moment dat ele sa-si gaseasca un punct comun care sa stea la baza unei noi idei. 
5. Eroarea uneori nici nu este sesizata de cel care a comis-o, ci de continuatorii sai, fiindca tendinta naturala consta in a o respinge in loc de a o valorifica. 
6. Exaptarea (este chiar sacaitoare pentru mine aceasta romgleza, desi nu sunt printre puristii limbii) presupune adaptarea unor trasaturi la noi necesitati, ca de exemplu cazul lui Gutenberg, care a modificat o presa de vina transformand-o in presa de tiparit.
7. Platformele pornind de la care fiecare poate construi tehnologii noi, le poate imbogati, fie ele informatice, ecologice sau de alta natura, reprezinta un suport solid al informatiei, creat din acumulari precedente si  perfectionabile in orice moment. 
Anexele listeaza si o cronologie a inovatiilor intre anii 1400-2000, insa cel mai important este modul in care autorul explica cum ideile se formeaza lent, urmand scheme care favorizeaza aparitia lor, mergand de la cativa ani pana la 10 ani sau mai mult, dintr-o coliziune a micilor intuitii, a jumatatilor de idei, a unor viziuni incomplete. Web-ul, de exemplu, nu a fost creat dintr-o necesitate, ci a decurs ca o evolutie a incercarii creatorului sau de a obtine un sistem de ordonare si organizare a datelor, sistem abandonat ulterior. Peste 10 ani, el a reluat ideea si a dezvoltat-o. 
Internetul devine in zilele noastre un motor al inovarii, prin capacitatea sa de conectare permanenta cu restul lumii, de schimb de idei, de impartasire a unor intuitii, ganduri, perspective, de reperare mai usoara a informatiilor ce pot duce la aparitia ideilor. Asta ca sa nu ziceti ca nu vad si reversul medaliei in transformarea din homo sapiens in homo videns :). Nu este suficient ca unele conexiuni sa fie vazute, constatate, ci au nevoie de perioade lungi de incubare, de completare, de analiza. Abordand modul in care au aparut inventii din domenii foarte variate (pornind de la clasicele inventii tehnologice pana la inovatiile informatice), Steven Johnson demonteaza ideea unei sclipiri de geniu, fiecare moment "evrika" poarta in spate observatii si concluzii obtinute de multe ori pe parcursul mai multor generatii.




Monday, 28 November 2011

Schimbari cu pasi mici


The Help

Pentru a schimba ceva in oranduirea sociala, nu este nevoie neaparat de acte de eroism, de sacrificiu, de jertfe... Uneori schimbarile marunte sunt cele care isi pun amprenta in timp, care pot face diferente.
Ne aflam in Johnson, Mississippi, la inceputul anilor '60, o perioada in care emanciparea femeilor se face simtita, insa doar in randurile populatiei albe. Cam fiecare reprezentanta a clasei de mijloc are o servitoare de culoare ce se ocupa de casa si de copii, femei care, in ciuda atasamentului si dragostei copiilor, ce le percep adesea ca pe o a doua mama, sunt de fapt considerate inferioare, tinute la distanta de familie, obligate sa foloseasca o toaleta separata in casa, orice apropiere fiind vazuta ca o injosire sau ca o posibila sursa de imbolnavire. 
In acest context, Skitter, o tanara scriitoare alba, incearca sa se apropie de lumea lor, a servitoarelor, sa le asculte povestile si sa le adune intr-o carte. O vad pe Emma Stone in primul sau rol mai serios si ma bucur ca a iesit cumva din umbra comedioarelor usurele, merita mai mult, fiind una din cele mai promitatoare actrite tinere. Din pacate pentru ea, prestatia ii este aici umbrita de cele doua protagoniste de culoare, probabile candidate la Oscarul de anul viitor, si nu doar dintr-un politically (in)corectness pe care reprezentantii Academiei de Film il practica de ceva ani, in virtutea caruia filmele cu homosexuali, negri sau bolnavi de SIDA au o mai mare pondere in preferintele lor cand vine vorba de nominalizari la sectiunile "cel mai bun film" si "cel mai bun actor", ci pentru ca filmul acesta ar merita intr-adevar cel putin o nominalizare, dand nastere unor personaje puternice si versatile. Scenariul le ajuta in acest sens, mentinand echilibrul intre momentele dramatice, tensionate si cele comice, are o cursivitate in care nimic nu este fortat si nefiresc, nimic nu este nelalocul sau.
Lumea din The Help este o lume integral feminina in care personajele masculine, in rarele momente cand apar, sunt doar trecatoare, fara niciun fel de impact, fara nicio putere de decizie atunci cand nu sunt ridicole sau ridiculizate. Femeile sunt singurele care decid, care isi iau soarta in mana si inteleg ca un act de curaj marunt, chiar daca neasumat integral (cartea lui Skitter va fi publicata sub semnatura anonima si cu schimbarea numelor personajelor), este totusi un pas inainte, un mod de a atrage lumii atentia asupra necesitatii eradicarii rasismului. Filmul ne poarta prin stari diferite, de la emotie la indignare, de la duiosie sau tristete la buna-dispozitie.
Nu pot sa fac o comparatie cu cartea, pe care nu am citit-o, din ce am auzit despre ea senzatia mea este ca filmul contureaza mult mai bine personajele. Poate mai mult decat orice emotioneaza in acest film firescul situatiilor si modul in care ele evolueaza : da, oamenii se tem, nu vor sa riste ca vorbind sa-si piarda  locul de munca, dar treptat revolta si constientizarea necesitatii unei schimbari isi fac loc in sufletul lor. Este nevoie ca o persoana sa dea un exemplu pentru a transforma curajul intr-un vehicul purtator al frustrarilor si nemultumirilor, pentru a trage un semnal de alarma asupra segregarii rasiale. O carte nu poate modifica mentalitati inradacinate intr-o societate, dar poate mari respectul de sine al celor care s-au lasat exploatate atata timp, poate resuscita mandria calcata in picioare de insensibilitatea celor ce considera ca lumea este doar pentru albi. 
Admit ca este un film tezist, dar jocul actritelor si scenariul fac toti banii. Poate m-as putea plange de un anumit tipar, o liniaritate a abordarii care face ca, in afara de 2-3 personaje (dintre care unul pluteste intr-o lume a lui, un fel de Marylin Monroe diafana si departe de orice realitate cotidiana), restul albilor sa fie toti rai si neintelegatori la drama umana, iar persoaneje de culoare sa fie toate bune, simpatice, pline de haz si farmec.
Chiar daca tematica nu este neaparat una feminista, cumva percep filmul asta ca pe unul feminist, care afirma drepturile femeilor de culoare (fiindca barbatii nu prea sunt luati in seama si la un moment dat unul dintre personaje reuseste sa se elibereze si de sub teroarea violentei familiale) ce prezinta, mai mult decat un tablou social, personalitati puternice, apte sa-si ia destinul in mana si sa contribuie, pe masura puterilor lor, la marea schimbare a istoriei, fara ostentatie, cu toate slabiciunile umane firesti.

Sunday, 27 November 2011

Evolutie sau involutie?


Giovanni Sartori - HOMO VIDENS (Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea) 

Cand am citit acest eseu al sociologului, politologului si filozofului italian Giovanni Sartori, mi-am dat seama ca este vorba intr-adevar de un fenomen la scara mondiala, si nu de o nostalgie personala din sirul "pe vremea mea...". Credeam ca am eu o perceptie gresita asupra generatiei tinere, din ciclul cliseelor "parca odinioara copiii invatau mai mult... "
Fiindca tot am o predispozitie spre utopii si apocalipse, voi vorbi astazi despre o carte care sugereaza o posibila apocalipsa a gandirii. In cele trei parti ale sale plus apendice, ea demonstreaza cum evolutia televiziunii a modificat nu numai obiceiurile de zi cu zi ale omenirii, ci si gandirea in general, modul in care ea se serveste de concepte. Fenomenul video il transforma pe clasicul homo sapiens produs de cultura scrisa, cel care opera cu simboluri, exprimate prin limbaj (uneori non-verbal, ca in cazul artelor figurative) intr-un homo videns, in care cuvantul ajunge sa fie detronat de imagine. Daca mediile de comunicare anterioare, cartile, ziarele, radioul isi transmiteau mesajul preponderent pe cale lingvistica, televiziunea aduce o ruptura, prin faptul ca vederea ajunge sa ia locul vorbirii. 
Progresul tehnologic a starnit de multe ori reticenta, a creat si efecte secundare, dar aici este vorba despre o evolutie bazata pe date concrete, pe faptul ca modul de informare se schimba, accentul nu mai cade pe cuvant, ci pe imagine. Cultura juvenila devine tot mai mult una a imaginii, video-copilul reactioneaza mai degraba la stimulii audio-vizuali. Desigur, televiziunea inseamna si progres, distreaza si amuza, cultiva latura ludica a omului, produce o mai mare vizibilitate, rolul sau de divertisment nu poate fi negat. Reversul medaliei ar fi insa o saracire a intelegerii, capacitatea de manipulare prin imagine, atrofierea puterii de abstractizare. Spre deosebire de internet, care genereaza o lume interactiva, transforma omul in autor-creator, televiziunea il pasivizeaza. Efectele la nivelul politic nu intarzie sa apara. Televiziunea este un formator de opinie, care poate conditiona si influenta procesul electoral, poate inspira si promova anumite idei, ea devine usor un factor de sub-informare si dezinformare, diluand stirile esentiale si aducand in prim-plan senzationalul si imaginile cu impact vizual. Obligativitatea de a "face sa se vada" degenereaza in dorinta de "a te face vazut",  politica devine tot mai emotivizata, astfel ca intr-o campanie electorala ajunge sa se puna accentul pe persoane, pe reactiile lor, si nu pe programe. Video-copilul se transforma in video-adultul care, chiar si cand vine vorba de politica, acorda mai multa credibilitate starurilor de cinema, fotbalistilor, cantaretilor, persoanelor vizibile si nu celor ce au ceva de spus, care trebuie ascultati. 
Cartea, desi abordeaza un domeniu - cel al comunicarii - in care tehnologia evolueaza cu rapiditate, continua sa fie actuala si la 15 ani de la aparitie. Vorbind despre potentialul infinit al internetului, il descrie ca pe un instrument cu impact pozitiv, atunci cand este folosit pentru a se obtine informatii dar, spune Sartori, "majoritatea utilizatorilor de Internet nu este, si prevad ca nici nu va fi, din aceasta categorie. Paideia universului video promite sa paseze Internetului analfabeti culturali uitand repede putinul pe care au fost nevoiti sa-l invete in scoala, deci analfabeti culturali care isi vor omori pe Internet timpul lor gol in tovarasia unor "suflete gemene" sportive, erotice sau a unor hobby-uri marunte (...) Unii vor spune ca nu e nimic rau in asta. Da, dar nici ceva bun nu este. Si cu atat mai putin vreun progres."
La momentul cand Sartori scria acest eseu, Facebook-ul nu fusese inca inventat... da, sunt ceea ce s-ar numi un "facebook hater". Daca m-as stradui foarte mult sa-i gasesc un rol pozitiv, ar fi poate acela de a-ti regasi vechi colegi si prieteni... dar nu il gasesc, din moment ce relatiile s-au pierdut inseamna ca probabil cel putin una dintre cele doua parti nu a tinut la cultiuvarea lor sau, in orice caz,  a fost vorba doar despre o prietenie de circumstanta, pasiuni comune de moment, sunt oameni fara de care ai putea trai in continuare si pe care, in multe cazuri, dupa ce ii redescoperi, observi ca viata i-a purtat in cu totul alta directie decat pe tine, ca nu mai exista nimic care sa va lege in afara amintirilor comune si singurul motiv pentru care iti este "prieten" pe facebook e acela de a-ti mai arata o poza cu copilul crescand sau cu locurile pe unde a fost in vacanta ... In rest, totul este lipsit de continut, nu exista motivari si argumentari, din moment ce ai butonul "like", folosit abuziv (la stilul "vai ce rau imi pare ca a murit X" 150 people like this!), esti prezent acolo cand il apesi si esti multumit ca astfel ti-ai exprimat o parere... 
In conditiile astea, premiza filmului Idiocracy nu pare departe de o posibila evolutie. Filmul in sine e slabut, dar ideea de baza este ca un individ comun al zilelor noastre, care nu se distinge prin nimic, participa la un program secret si este uitat in hibernare timp de 500 de ani. Intre timp, evolutia demografica este cea prevazuta si in prezent,cei care nu-si pun probleme cum si cand ar putea sa creasca un copil continua sa "iepureasca", oamenii cu prea multe probleme de constiinta isi spun ca nu e inca momentul, ca trebuie sa termine studiile, sa isi faca o cariera, pe urma descopera ca este poate prea tarziu si fie nu mai pot avea copii, fie au unul, maxim doi. In aceste conditii, personajul nostru se trezeste intr-o lume in care cei din jur abia pot sa articuleze doua-trei vorbe si este proclamat drept cea mai inteligenta persoana in viata... Dar sa nu divagam prea mult.
O alta consecinta a mediatizarii prin televiziune este si terorismul: aveau sa treaca 5 ani de la aparitia cartii pana la atentatele din America. Au existat si inaintea televiziunii confruntari, tensiuni, insa ea a mutat razboiul intr-un plan vizual... nimic nu poate avea mai mare impact decat o transmisiune in direct in care sa se vada avioanele cum intra in plin in cele doua turnuri. Si iata cum se produce din nou transferul dintr-o lume a actiunii bazate pe reflexie si simbol, pe informare, intr-una a imaginii, bazata pe impactul pe care il va avea asupra noastra ceea ce vedem. Televiziunea este probabil cel mai puternic mijloc prin care organizatiile teroriste isi pot transmite mesajul.
Ar mai fi multe de adaugat, eseul lui Sartori nici nu-si propune sa fie unul exhaustiv, nici nu da verdicte, chiar daca pe alocuri este destul de transant, ci doar ofera o perspectiva, trage un semnal de alarma asupra evolutiei umanitatii. Fiindca tot ma intereseaza modul in care mediile de comunicare recente influenteaza evolutia individuala si colectiva, voi reveni probabil mai incolo asupra acestui subiect, cu o postare asupra generatiei celor crescuti digital. 


Saturday, 26 November 2011

Ce ar fi daca...?

... intr-o zi viziunile din Melancholia lui von Trier si multe alte filme ar deveni realitate? 
Se spune ca asteroidul Apophis (trebuie sa fi fost un astronom cu simt al umorului destul de pronuntat cel care i-a schimbat in 2005 numele, dintr-un indicativ comun format din litere si cifre, oferindu-i o identitate proprie) ar putea lovi  planeta noastra peste vreo 20 de ani. Daca isi pastreaza traiectoria, se estimeaza ca prima data va trece la 36.500 km de Pamant in 2029, iar pe 13 aprilie 2036 va ajunge si mai aproape, cu un risc de 1 la 250.000 de a ne face o vizita, ceea ce in termeni astronomici reprezinta o posibilitate destul de mare... Deocamdata sunt doar speculatii si presupuneri, un raspuns mai exact ni l-ar putea da astronomii in 2013. Dar daca presupunerile s-ar confirma, in timpul ramas pana atunci ati face altceva decat pana acum? Ati cauta un sens nou vietii? Ati continua sa dati viata stiind ca cei ce se vor naste vor avea prea putin timp pentru a se bucura de ea? Poate ca un sfarsit apocaliptic este o consolare pentru o parte din muritori, daca tot ne asteapta nimicul, macar sa ne clatim privirea cu un ultim spectacol grandios al naturii, sa contemplam asemenea personajului interpretat de Kirsten Dunst in filmul sus-amintit ultimele momente ale omenirii si sa incercam sa intram in simbioza cu imensitatea cosmosului.
Apocalipse am tot vazut imaginate in carti si cinema, de obicei omenirea afla cu putin timp inainte ca urmeaza sa dispara. Diferenta in Totul conteaza! o face faptul ca personajul cartii, Junior Thibodeau, e marcat inca din viata intrauterina cu acest nefericit dar de sti ca peste 36 de ani, 168 de zile, 14 ore si 23 de minute de la nasterea sa o cometa va lovi pamantul cu puterea a 283.824.000 bombe de la Hiroshima. Nimic mai mult, nu stie daca va trai pana atunci, daca hazardul care intervine in viata fiecaruia la un moment dat il va face sa-si sfarseasca zilele mai devreme, doar ca nici el, nici nimeni altcineva nu va supravietui momentului impactului.   
Toata viata i se va transforma intr-un sir de alegeri, de intrebari, va fi macinat de gandul daca ceva din ceea ce face conteaza cu adevarat. Vocea care ii dezvaluie sfarsitul (a carei origine - premonitie? divinitate? extraterestri? - nu ni se explica) ii va calauzi pasii, ii va dezvalui secrete de familie, leacul pentru cancer, il va ajuta sa schimbe destine. Este o carte SF, dar si una de formare, psihologica, oarecum un raspuns literar la intrebarile puse de un film precum Donnie Darko. Pe alocuri doar umorul si spiritul acid al personajului il salveaza de auto-compatimire si de caderea in depresie. Vocile naratorilor se impletesc tot timpul, fiecare capitol este narat din perspectiva unui personaj, fie el Junior, membrii familiei sale, iubita lui sau chiar  Vocea omniscienta care nu doar ca il pune in fata unor alegeri in viata, dar il si ghideaza pe Junior, il ajuta sa reflecteze la ceea ce este important... Suntem condamnati la moarte din momentul in care doua celule se unesc pentru a ne crea, faptul ca stii sau nu cand va veni nu ar trebui sa schimbe cu nimic ceea ce vei face intre timp. Pare simplu, dar de multe ori ezitam asupra propriilor alegeri, care devin cu atat mai importante si ireversibile cu cat stim cu siguranta ca timpul este limitat. Pe masura ce inaintam in varsta, el devine mai pretios, acceptam tot mai greu sa-l irosim, constienti ca eternitatea nu asteapta sa ne razgandim. Personajului nostru i se ofera la un moment dat o sansa, numaratoarea inversa se reseteaza partial, dar in viata reala nu este asa, the final countdown incepe chiar din momentul nasterii...
Comparatia lui Ron Currie jr. cu Vonnegut mi se pare putin cam mult, poate ca are in vedere  imposibilitatea de a incadra cartea intr-un gen literar foarte precis, modul in care imbina satira, umorul negru si SF-ul dar... e inca tanar, cumva spre final incearca sa forteze, sa reitereze si sa concentreze intr-un registru mai nostalgico-melancolic cele aproape 400 de pagini de pana atunci si devine oarecum dulceag intr-un mod care pe mine nu ma entuziasmeaza...Fara sticluta de sirop de la final, a fost o carte placuta, amuzanta si tensionata in acelasi timp, asa ca daca imi pica in mana God is Dead, debutul sau, nu o sa o ocolesc.

Friday, 25 November 2011

Time is Money



In Time 

Si daca timpul vostru este important, va recomand sa nu-l irositi cu acest film cu Justin Timberlake si Amanda "Scufita Rosie" Seyfried. Am avut nefericita idee de a-l vedea la cinematograf si la sfarsit tare as fi vrut sa-l intalnesc pe domnul regizor/scenarist, cu antecedente cat se poate de respectabile de altfel, autorul scenariului si regiei filmului Gattaca si al scenariului pentru Truman Show, sa-l prind de incheietura mainii si sa-mi transfer inapoi cele aproape doua ore pierdute.
Ne aflam intr-o lume a carei tehnologie a reusit sa blocheze gena imbatranirii la 25 de ani, moment din care fiecarui om i se aprinde pe brat un cronometru si intreaga viata devine o lupta pentru a mai castiga putin timp. Tineretea vesnica trebuie platita, diferentele sociale sunt extreme, in timp ce saracii trebuie sa munceasca din greu pentru a obtine cateva ore de viata in plus cei bogati pot trai practic vesnic.  Filmul este o continua fuga, pentru unii in incercarea de a castiga timp, pentru altii in cea de recuperare a timpului pierdut... 
Povestea este banala (inlocuiti "timp" cu "bani" si se obtine realitatea zilelor noastre), scenariul este prost scris si tras de par (nu se intelege nici un moment pe ce baza functioneaza timpul ca moneda de schimb, daca este ceva genetic sau cibernetic, cum se  poate face transferul printr-o simpla atingere de mana, de unde se da shutdown cand cronometrul ajunge la zero, cum insusi timekeeper-ul ajunge sa ramana fara timp si in general cine si pe ce criterii manevreaza tot procesul de decizie a preturilor care, evident, cresc brusc exact atunci cand un personaj are nevoie sa plateasca o cursa ce costa o ora, ultima pe care o detine), machiajul face uneori personajele sa arate ca si cum ar fi coborat pe ecran direct din Twilight, totul culmineaza cu imaginile de final ale justitiarilor Bonnie si Clyde ai viitorului, personaje fara farmec. Mai degraba inspira simpatie "the bad guy", Cillian Murphy, cel putin el face un mic efort de a iesi din liniaritate si inexpresivitate, de a mima un inceput de conflict intern, chiar daca previzibil si nefinalizat... din lipsa de timp, evident.
Hai ca nu va mai retin,  cronometrul merge, de ce ati irosi 5 minute citind despre un film prost?!




Thursday, 24 November 2011

Cum sa vorbesti despre ceva ce nu vrei sa dezvalui?


La piel que habito

Intrebarea din titlu ma framanta. Din fericire, sinopsisul si trailerul nu lasa sa se inteleaga prea mult din actiunea filmului, ba chiar au tendinta sa indice o pista gresita, si bine fac. Tot din fericire, am citit cronici despre film doar dupa ce l-am vazut, incercand sa aflu un raspuns, sa caut o posibila metoda de abordare a subiectului care sa nu  contina spoilere. Din pacate, nu am reusit sa gasesc, am vazut in schimb in multe locuri, inclusiv pe Liternet, un site de la care aveam asteptari mari in privinta calitatii cronicilor (pe care de multe ori nu mi le-au dezamagit), cum nu se face o cronica de film. Consider ca rostul ei este acela de a starni interesul, de a aduce anumite informatii fara a divulga in intregime plotul, mai ales cand este vorba despre un film pe care Almodovar insusi a ezitat sa-l prezinte la Cannes temandu-se ca presa sa nu dezvaluie intorsaturile de situatii inainte sa inceapa proiectia sa in cinematografe. Accept sa mi se spuna ca Anna Karenina se sinucide aruncandu-se sub rotile unui tren inainte de a citi cartea, fiindca acolo nu actiunea este cea care da savoare, dar nu accept sa mi se spuna spoilere la filme, asa ca nici un cuvant despre actiune. Sau trebuia sa fi citit deja Tarantula lui Thierry Jonquet? Imi marturisesc ignoranta de a nu fi auzit de autor inainte de a fi vazut filmul. Va pot spune acum (cel putin asa zice wiki) ca este specializat in romane politiste cu tema politica.
Nimic despre politica insa in acest film, in care Almodovar reviziteaza teme dragi lui, precum devotamentul matern, durerea, identitatea, razbunarea, grotescul, violenta, pasiunea. Initial, fascinat de personalitatea lui Fritz Lang, dorise sa faca filmul in alb-negru, pentru a recrea atmosfera filmelor noir. Ma bucur ca s-a razgandit, oricum acuzatiile de manierism nu lipsesc nici asa... In ce ma priveste, singurul repros pe care i-l aduc ar fi prezenta unui Banderas mult prea plat si inexpresiv (l-as fi vazut mult mai "in rol" pe Bardem, de exemplu) si parca as fi preferat finalul din carte, despre care am citit ulterior, mai "frantuzesc", cumva mai in linia restului filmului, dar pot intelege empatia regizorului fata de un personaj sau altul...  Umorul negru nu lipseste, numele personajului Vera Cruz starneste un zambet amar dar, asemenea ei, toate celelalte personaje au in film o cruce de purtat, niste pacate de ispasit, nimeni nu este complet vinovat dar nici total nevinovat, fiecare are o motivatie puternica a actiunilor.
Nu este un film despre progresele chirurgiei, nu este nici un thriller, iar pentru cei pe care numele Almodovar ar putea sa-i sperie (unele persoane considera ca cinematografia europeana in general e prea "de arta", sinonima cu plictisul, in sensul de cadre luuungi, poetice, taceri prelungite) nu, nu este nici un film de arta, fiind un film dinamic, cu intorsaturi de situatii, o poveste tensionata care se reconstituie treptat, prin flashback-uri ce reusesc sa adune la un loc piesele lipsa ale puzzle-ului, si ceea ce parea sa inceapa ca o obsesie a unui chirurg preocupat sa gaseasca pielea perfecta, rezistenta, se transforma in ceva diferit. Daca vreti, orice trailer sau sinopsis este pielea acestui film, dincolo de el se ascunde un corp pe care spectatorul il descopera treptat. Fiecare personaj poarta o masca, la final ele vor cadea pentru a lasa in lumina esenta de dincolo de aparente.
Cam atat, il recomand calduros, fiindca simt ca daca mai spun ceva risc sa fac dezvaluiri si vreau sa pastrez masca pe care am aplicat-o acestei postari. Enjoy!
P.S.: Am o nelamurire: cum s-o numi  sindromul Stockholm in sens invers?
P.S.2: ... si o recomandare: daca ati ajuns intamplator pe aici, nu e grav, dar daca aveti de gand sa vedeti filmul nu cititi alte cronici, am senzatia ca v-ar ruina cel putin jumatate din placerea vizionarii.

Wednesday, 23 November 2011

Vinovatia unui nevinovat


Philip Roth - Nemesis
 
Am sa trisez putin, nu am citit-o chiar atat de recent, dar simt nevoia sa vorbesc despre ea, fiindca pentru mine Philip Roth este unul dintre cei trei giganti ai literaturii inca in viata (ceilalti fiind Marquez si Llosa) ... timpul trece, si odata cu el se stinge incet-incet si memoria unei generatii, cea nascuta in anii '30, care a receptat experienta razboiului cu ochi de copil si, dupa cum stim, imaginile si experientele intiparite in copilarie sunt formatoare, ramanand pentru un scriitor filonul din care isi va extrage multe dintre sursele de inspiratie. Roth va reveni intotdeauna in cartile sale la temele fundamentale: viata, moarte, sex, batranete, degradare, vinovatie, revolta - subiectele-limita, subiectele mari ale literaturii, pe care talentul le poate transforma in carti ce vor hrani sufletul generatiilor viitoare.
Nemesis ne poarta inapoi in timp, in calduroasa vara a anului 1944. In Europa au loc luptele celui de-al doilea Razboi Mondial, de la care Bucky Cantor, eroul nostru, se simte exclus, fiind respins la controlul militar din cauza unui defect de vedere. Este insa un tanar sportiv, atletic, care are in grija un teren de sport din cartierul evreiesc al Newark-ului. Suntem intr-o vreme in care poliomielitei nu i s-a gasit inca vaccinul, avea sa se intample 11 ani mai tarziu, iar boala este cumplita, ucigand sau schilodind pe viata. La inceput, ea pare sa fie departe de linistea cartierului, iar Bucky incearca sa compenseze vinovatia de a fi ramas acasa in timp ce prietenii sai infrunta moartea pe front facandu-si cat mai bine datoria de supraveghetor al terenului, ingrijindu-se de copiii ramasi in cartier in acea vara fierbinte. 
Incet, cumplita boala incepe sa se insinueze in linistea existentei cotidiene, Bucky simte ca trebuie sa lupte cu responsabilitate si curaj, si aveam senzatia la un punct ca derularea evenimentelor avea sa urmeze o cale batatorita, cea a lui Camus din La Peste, cea a solidaritatii si sacrificiului, ca personajul nostru avea sa ramana sa infrunte boala, sa-si duca propriul razboi acasa... Dar el va dezerta si din acest razboi, si vinovatia se va amplifica, pe masura ce boala il insoteste si in tabara linistita in care plecase departe de focarul initial. 
Nu voi insista asupra tramei narative, fiindca nu vreau sa rapesc nimanui placerea de a vedea singur bulgarele rostogolindu-se, asemenea actiunii unei tragedii grecesti, in care firul epic curge din ce in ce mai apasator, mai coplesitor, spre deznodamant. 
Tarziu, vocea naratorului va capata nume si chip, fiind singurul caruia Bucky isi va destainui povara purtata atatia ani, in fata caruia isi va justifica gesturile si actiunile... O amintire a povestitorului il are in centru pe Cantor aruncand sulita, nu doar o imagine a frumusetii, increderii si sanatatii, ci si o trimitere la o povestire spusa la un foc de tabara, unde se mentiona o creatura malefica din mitologia indiana care arunca sageti in oameni pentru le aduce raul, pentru a-i pedepsi, dar oarecum si la Nemesis, zeita cu sabie, cea care are grija de ordinea si echilibrul din univers, impartind justitia, asa cum insusi personajul nostru o facuse la inceput cu micul sau univers, inainte ca balanta sa se incline de partea haosului.
Bucky nu accepta hazardul, ci cauta o cauzalitate in orice intamplare, o explicatie pe care, atunci cand nu o gaseste in exterior, o gaseste inauntrul sau. Pe undeva si eu imbratisez ideea de auto-flagelare, imi place sa cred ca detin controlul faptelor care mi se intampla si atunci cand ajung in fata ireversibilului, a neputintei de a blama ceva sau pe cineva, sunt cel mai la indemana vinovat pe care il pot gasi... Marturisesc ca am devorat cartea si nu m-am putut opri sa nu ma identific putin cu personajul, cu modul sau de a vedea vinovatia, responsabilitatea, nevoia de rascumparare a greselilor (sau ceea ce considera el a fi greselile sale) pentru restabilirea echilibrului... va spune Cantor restul :)
Admirabila este constructia personajului, remarcabila este si traducerea in limba romana a lui Radu Pavel Gheo, care reuseste sa pastreze intacte firescul si aparenta usurinta a stilului, cursivitatea si modul in care autorul sondeaza adancul naturii umane, pentru a gasi cele mai ascunse motivatii, pentru a contura un alt personaj memorabil. Poate ca Bucky nu are anvergura unui Zuckerman pe care l-am urmarit de-a lungul intregii sale existente si Nemesis nu este cu siguranta cea mai buna carte a lui Roth, dar se citeste cu multa placere si, chiar daca lasa un gust usor amar, este o tristete oarecum nostalgica, ca atunci cand iti amintesti de un strabunic pe care abia daca l-ai cunoscut, despre care poate ai fi vrut sa afli mai multe...

Tuesday, 22 November 2011

Back to the roots


 My Dying Bride - The Barghest O'Whitby

Am asteptat cu nerabdare crescanda ultimul EP My Dying Bride, pe masura ce noi informatii apareau despre el. Marturisesc ca aveam o oarece reticenta dupa Evinta, poate pentru unii a fost un experiment reusit dar mie mi s-a parut plictisitor si extrem de lung pentru un proiect ambiental si mai ales pentru asteptarile mele legate de trupa, asa ca ideea unui nou experiment, acela de a crea o singura piesa de 27 de minute (anuntata initial ca un proiect in 3 parti)  ma confuza un pic, nu prea stiam in ce directie o vor lua. Aparitia celor 2 Shauni, unul revenit in trupa, la tobe,  dupa ce fusese inlocuit provizoriu din cauza unor probleme medicale si celalalt, Shaun Macgowan (chitarist in Necrotic Death) cooptat ca violonist / clapar permanent m-a bucurat si mi-a dat speranta... Desi  am apreciat trupa ca una dintre putinele a caror evolutie in timp nu m-a dezamagit (Evinta nu se pune :P), parca tanjeam putin dupa melodicitatea viorii, fara a se intelege neaparat din asta ca-mi doresc un Turn Loose... reeditat again and again (hmm... n-as baga mana in foc ca nu e putina ipocrizie aici, dar ma rog ;) )
Acestea fiind spuse si revenind la subiectul acestei cronici, sa lamuresc intai ce este cu acest barghest  care ne zambeste dulce de pe coperta: conform folclorului din zona, este un monstru legendar, o creatura infricosatoare ce bantuia Yorkshire ingrozind calatorii singuratici, sa zicem oarecum asemanator cu un werewolf.
Si fiindca vorbeam de o intoarcere la radacini, parca si artwork-ul bate usor spre stilul secolului trecut, Songs of Darkness... si For Lies i Sire erau mai elaborate (Evinta din nou, nu se pune). Oricum, grafica albumelor nu a fost niciodata un domeniu in care MDB sa fi excelat, asa ca nu ma plang, compenseaza din plin prin continut. Prefer fondul formelor, dar daca reprezinta un pachet unitar, am zis sa spun si despre ea doua vorbe. Btw, pentru colectionarii inflacarati, exista 1000 de copii pe vinil rosu care arata ca in fotografia de mai sus.
Sa trecem insa la partea cu adevarat importanta si minunata a albumului, si anume muzica...
Intram intr-o atmosfera intunecata, inghetata, marcata de tunete si suieratul vantului, accentuata apoi de acorduri grele, apasatoare ... In aceasta lume rece, fiara care sta la panda incepe sa dea glas amenintarilor sale prin vocea lui Aaron, punctat de armoniile prelungi... Au trecut vreo 6 minute si jumatate si urmeaza unul dintre fragmentele mele favorite : in ropotul tobelor, Aaron trece in registrul clean, timbrul sau plin de sensibilitate sporeste tensiunea, pentru ca apoi tobele sa-si incetineasca ritmul, lasandu-l in prim-plan, cumva reflectoarele se muta dinspre ritmul grav asupra personajului ce sporeste tensiunea prin prezenta sa tot mai aproape, inevitabila:
"A great show of fear
Fear that I am near
And very far is dawn
'Twas such a promising morn
Come, look back at me
I sense you on the breeze
The fall from your throne
This is all I need "
Aici este partea de doom pe care o iubesc cel mai mult la MDB, ma duce cu gandul la Turn Loose... si The Angel... : frica, emotie, o tristete sfasietoare, tensiune si suferinta, toate acele senzatii pe care ar trebui sa le simta victima sunt subliniate de partea instrumentala. Este un album care cu siguranta va placea mai mult celor ce apreciaza mai mult la MDB partea meditativa, de acorduri si armonie, decat celor indragostiti de riffuri. Chitarile raman oarecum in planul secund ... Ecourile se sting incet-incet si pe la minutul 16 incepe ceea ce as numi partea a doua a piesei, o excursie si mai departe in timp, spre perioada As a Flower Withers: parca si soundul este mai putin curat decat ne obisnuisera in ultima vreme, nu stiu daca e si asta un semn al revendicarii radacinilor muzicale sau o alegere considerata mai potrivita doar in context, pentru a da mai multa greutate muzicii...Spre final, de la minutul 22, are loc dezlantuirea care readuce piesa inspre zona death dupa ce totul fusese foarte melancolic, un fel de "suntem si noi aici" al chitarilor, riffuri mai apasate, tempo-ul mai rapid, pauze bine punctate, growlingul mai dur, ca o apoteoza a amenintarii ce pandeste din tinuturile intunecate si cetoase, o personificare a unei creaturi venite parca din iad...
"My form is bloody and it is true
It is the night I wear around me
From lies I grew a spit of untruth
I help the frail sky to its sleep
Nameless, I come and without end
Within the moor and without end"
Finalul ma lasa cu senzatia ca e un album mult prea scurt, parca as fi vrut sa mai ascult, si cu o nelamurire legata de concordanta dintre text si muzica. Stiu ca nu e proza, nici balada, unele lucruri trebuie sa fie considerate o metafora, dar asa cum la Eminescu ajungi sa te intrebi "daca fata isi culca fruntea pe bratul baiatului, cum poate el saruta altceva decat ceafa" tot asa ma intreb si eu aici ce a vrut sa spuna poetul : tunetul revine pe parcursul piesei de vreo 2-3 ori, deci imi imaginez un cer mohorat, innorat, care sporeste senzatia unui peisaj cenusiu si rece,  strapuns de un vant taios, si atunci ce-i cu acea frumoasa luna plina de pe coperta, invocata de altfel si in text (Within the silver moon tonight)? Evident ca nu o spun prea in serios, chiar tineam sa-i gasesc si ceva defecte, ca era prea previzibil sa vorbesc la superlativ de albumul asta.

Monday, 21 November 2011

Despre pisici persane si maidaneze autohtone


No One Knows about Persian Cats

Filmul, premiat cu Premiul Juriului in sectiunea "Un certain regard" la Cannes in 2009, prezinta povestea adevarata a unei trupe de indie rock din Iran. Proaspat iesiti din inchisoare, Negar si Ashkan isi risca din nou libertatea cautand membri si incercand sa obtina pasapoarte false pentru a reusi sa plece din tara si sa cante la Londra.
Regizorul filmului, Bahman Ghobadi, a filmat clandestin acest documentar, in 17 zile, intr-o perioada in care i se retrasese autorizatia de a filma pentru doi ani, in urma unui alt film dezaprobat de autoritati, "Half Moon", ce infatisa calatoria unui grup de muzicieni in Kurdistan. La scrierea scenariului a participat si prietena sa, ziarista de origine americana Roxana Saberi, arestata sub pretextul spionajului si eliberata cu doua zile inaintea proiectiei de la Cannes, pentru a se impiedica presiunea media ce ar fi putut genera noi proteste. Intre timp, Ghobadi a trebuit sa se autoexileze pentru a evita opresiunile autoritatilor.
Filmul incepe la studioul unde Ghobadi insusi isi inregistreaza ultimul album si continua ca o calatorie prin lumea underground a muzicii iraniene. Cei doi protagonisti principali ajung sa intre in contact cu  reprezentanti ai unor stiluri muzicale diferite, de la rap la heavy metal, toti cu aceeasi aspiratie de a se putea exprima prin muzica lor, de a-si face auzita vocea in ciuda interdictiilor. Desi tensiunea se face simtita aproape in fiecare scena, dincolo de dramatismul situatiei nu poti decat zambi (chiar daca amar) la vederea papagalului Belucci, a trupei de heavy metal constransa sa repete intr-un grajd, spre disperarea si stresul vacilor din jur, la modul in care autoritatile, desi pedepsesc cu biciuirea detinerea de filme occidentale, se lasa mituite tocmai de cateva dvd-uri, printre care chiar cele ale regizorului filmului ori la imaginea tinerilor care, repetand pe un acoperis, pandesc plecarea vecinilor de acasa pentru a nu fi auziti.
Povestea personala a celor doua personaje principale este un pretext pentru a prezenta o intreaga scena muzicala. Fiecare noua trupa este introdusa cu un fel de videoclip, imagini minimale dar filmate alert, cadre ale Teheranului ce ofera pulsul strazii. Dincolo de represiune si impotriva ei exista in Teheran o lume care pulseaza de viata, de vise, de speranta, exista niste tineri care-si fac din pasiunile lor un act de rezistenta, care-si doresc libertatea si gandesc la fel ca orice occidental de varsta lor... Ma intreb cand si cum dispare acest entuziasm, cum se transforma tanarul idealist in talibanul decis sa moara in numele lui Alah, intr-o masa de manevra amorfa, lipsita de idealuri. Va veni un moment in care pisicile persane isi vor scoate ghearele impotriva unui stapan mult prea autoritar, in care vor reusi sa sfasie acea panza care le separa de restul lumii?
Si ma mai intreb ceva: cand se va sfarsi mieunatul jalnic al maidanezelor autohtone ca la noi nu se poate crea ca afara fiindca nu avem conditii, fiindca sala de repetitii e prea mica sau prea friguroasa sau neatinfonata suficient, ca nu avem scule, ca parintii sunt neintelegatori la pasiunea noastra pentru o muzica mai underground, ca nu avem bani, ca...? Exista o multime de scuze si pretexte gasite lipsei de creativitate atunci cand lipseste inspiratia.
Singurul lucru pe care i-l reprosez filmului este ca uneori pasajele muzicale sunt prea lungi, mai ales ca este vorba in principal de un stil pe care nu-l gust deloc, indie rock-ul, ceea ce creeaza anumiti timpi morti pentru mine. Poate pentru adeptii genului coloana sonora sa fie un plus, eu as fi preferat mai multa informatie in detrimentul muzicii, dar si asa, ca documentar isi atinge scopul, prezinta o realitate putin cunoscuta noua, pe care o intuiam, desigur, dar ale carei detalii exacte nu le aveam. Chiar daca valoarea morala a filmului este mai ridicata decat cea artistica in opinia mea, nu i se poate reprosa acest fapt, date fiind bugetul minim, amenintarea continua ce plana asupra celor implicati, conditiile de filmare, ceea ce au dus la un rezultat minimalist ca mijloace de exprimare, dar de impact.
In prezent, trupa lui Negar si Ashkan se numeste Take it Easy Hospital si activeaza in Londra.

Arta si penumbra



José Carlos Somoza - Clara si penumbra


Al doilea roman al autorului "Pesterii ideilor", "Clara si penumbra" este, dincolo de firul epic, o meditatie asupra artei. Aparuta in Spania in anul 2001, cartea imagineaza o distopie, dar nu urmeaza filonul traditional, al lui Orwell sau Huxley, nu prezinta o evolutie sociala sau politica, ci una a artei. In apropiatul (pe atunci) an 2006, arta nu se mai practica pe panza, ci pe modele umane. Curentul artistic al hiperdramatismului transforma oamenii in panze vii, care asemenea celor traditionale, trebuie sa fie grunduite, pregatite, transportate eventual in cutii dintr-o tara in alta, ca un pretios suport al creatiei maestrilor recunoscuti ai vremii. Si fiecare panza isi doreste sa fie pictata de unul dintre acestia, semnata prin tatuarea numelui sau, expusa in cadrul unei colectii de prestigiu. Dintre toti, Bruno van Tysch este Maestrul, cel care reprezinta incununarea carierei de panza a oricarui practicant al meseriei. Satisfactiile materiale sunt pe masura riscurilor asumate, cu cat o opera este mai bine cotata ea poate ajunge sa castige sume fabuloase. Daca vreti, situatia este oarecum asemanatoare cu ceea ce probabil se intampla in lumea modellingului, dar constrangerile si sacrificiile sunt mult mai mari.
Intriga politista a cartii, descoperirea cadavrului uneia dintre panze, denumita "Deflorare", o fata de 14 ani, urmata apoi de o alta crima, avand ca tinta tablouri ale lui van Tysch, este doar un pretext pentru conturarea unei lumi in care aspirantii la gloria de pictura celebra, in cazul in care nu sunt alesi pentru li se face onoarea imortalizarii intr-o posibila capodopera, sfarsesc prin a deveni obiecte decorative umane: lampi, scrumiere, mese, scaune, cuiere, orice este posibil si privit ca un aspect firesc al existentei cotidiene. Evident, toate acestea trebuie sa fie intretinute, astfel ca detinerea a cat mai multe obiecte decorative sau tablouri umane devine un semn al prosperitatii si al implinirii , a-ti permite sa tii in casa pentru o vreme o pictura de Bassan sau Kalima, de exemplu, mari pictori ai vremii, devine o afirmare a statutului social.
Echilibrul, stapanirea de sine, puterea de a sta ore in sir imobilizat intr-o pozitie cu o anumita expresie tiparita pe chip sunt insusirile principale care i se cer unui model pentru a deveni o panza buna, ravnita de pictorii cei mai bine cotati. Iar Clara Reyes se pare ca le detine, astfel ca ajunge sa-si indeplineasca visul de a fi pictata de van Tysch pentru colectia Rembrandt, in care pictorul transpune in cheie hiperdramatica opere celebre de-ale pictorului olandez, urmand sa fie unul dintre cele trei personaje din tabloul "Suzana si batranii" (mai cunoscut ca "Povestea Suzanei").
O intreaga echipa, impartita in patru departamente, lucreaza la pregatirea panzelor inainte ca maestrul sa le picteze, de la asistenta (cei care se ocupa de pregatirea fizica si psihica a lor), continuand cu restaurarea, conservarea si securitatea lor. Nici procesul de pictare propriu-zisa nu este unul usor, de multe ori modelelor li se picteaza inclusiv globii oculari, cerul gurii sau uretra. Pentru ea insa, dorinta de perfectiune, de a-si multumi autorul este atat de mare incat, ajutata si de experienta dobandita in timpul art-shockurilor, nimic nu i se pare prea dureros, prea inspaimantator sau prea abuziv. Caci da, in numele artei au loc abuzuri, "panza" poate fi supusa unor experiente ce includ tortura fizica si psihica, doar pentru a se obtine o expresie ce va trebui apoi sa ramana intiparita pe fata zile intregi, cat dureaza expozitia sau, daca panza este inchiriata de un colectionar, chiar si luni.
Dincolo de goana contra-cronometru de a salva o opera de arta /o fiinta umana, tensiunea cartii sta mai ales in modul de reflectare al unei posibile variante de evolutie a artei, o evolutie ai carei primi germeni au aparut deja: in 2007 , GuillermoVargas Jiménez, un "artist" din Costa Rica, a provocat un mare scandal dupa ce a legat un caine vagabond in cadrul unei expozitii si l-a lasat sa moara de foame. Diferenta este ca aici personajele-panze sunt deplin constiente de riscurile carora li se supun, isi dau acordul, cum de altfel face si un bolnav de SIDA in stadiu terminal, agonizand in cadrul unei expozitii. Chinurile nu mai constituie o problema de moralitate din moment ce sunt liber consimtite si bine recompensate financiar, dar multe intrebari persista, ivite din penumbra acestei existente ciudate, la limita: pana unde se poate merge? care este limita dintre arta si abuz? cum se poate crea frumosul din oroare si ce oameni ar putea aprecia asa ceva? cand omul devine o marfa, un tablou pe un piedestal, mai este om? ar mai trebui sa conteze emotiile si sentimentele lui, altele decat cele pe care vrea sa le exprime ca panza? Eu nu stiu ce sa raspund, doar sper ca arta sa nu avanseze vreodata in directia din carte.

Sunday, 20 November 2011

Amon Amarth, As I Lay Dying si Septicflesh la Bucuresti

Hello,

La un moment dat am renuntat sa mai scriu. M-am retras o vreme pentru ca: nu am nimic interesant de spus din ceea ce nu s-a spus deja, ceea ce as vrea sa spun o fac deja altii mult mai bine decat mine, nu vreau ca persoana mea sa fie asimilata cu alte persoane,  nu se pot schimba opiniile cuiva doar spunand "eu nu sunt de acord", nici macar argumentand, fiindca orice argumente sunt ale mele, subiective deci, asa ca totul sfarseste ca o discutie despre religie, as in "eu cred asta" - "eu cred opusul" dar argumentul suprem, absolut, nu-l detine nimeni, totul este doar o perceptie subiectiva si orice parere isi gaseste repede contra-argumentul daca este cautat. Asa ca o vreme am tacut... poate ar fi trebuit sa o fac in continuare, timpul va decide. Deocamdata, i take it as a challenge.
Probabil trebuie sa-i multumesc unei persoane, pe nume Nelu Brandusan, pentru faptul ca m-am hotarat sa deschid acest blog. Si am facut-o nu fiindca m-ar fi indemnat / incurajat sa o fac, nu ne cunoastem personal, ci dimpotriva, pentru ca simteam nevoia sa-i spun cat de mult il dispretuiesc ca organizator de concerte... totul dateaza de muuulti muuulti ani, nu stiu daca de la un concert Candlemass la care s-a asteptat 4 ore in fata clubului fiindca trupa nu sosise (culmea este ca altor promoteri nu li se intampla "accidente" pe traseu, oare de ce? fiindca sunt alte clauze / cerinte / conditii? si lui i se intampla fiindca e o persoana foarte ghinionista sau ajunge sa fie o persoana foarte ghinionista fiindca he don't  gives a shit about public / trupe, etc. dupa cum ne-a aratat si asta seara?) a continuat cu multe alte concerte anulate/ amanate / desfasurate cu intarziere... Iar noi, fraierii platitori, am continuat sa fim prezenti si multumiti chiar ca ne aducea anumite trupe pe care am fi vrut sa le vedem si nimeni altcineva nu le putea aduce in Romania.
Rezumand, avem vreo 3-4 promoteri mari de metal, scuze daca am uitat pe cineva (sau nu, doar sa incerce sa fie ceva mai prezenti in peisaj, ca sa nu mai uit data viitoare): Hatework, Coro, Artmania si Promusic. Primii doi sunt mai pe death-black - underground (da, paradoxul este ca intr-o muzica underground in sine cum este metalul exista grade de comparatie, exista un underground mai light si altul mai adanc, cel practicat de primele 2 nume mentionate). Apoi este echipa Artmania, care s-a achitat mereu cu seriozitate de angajamentele asumate si mai este acest personaj controversat, numit Brandusan, care pare sa se hraneasca si sa respire injuraturile si fluieraturile rockerilor autohtoni... Uneori imi da senzatia ca-si face o voluptate din a fi huiduit, ca fiecare fluieratura si injuratura ii provoaca orgasm... fiindca poate... si fiindca noi acceptam!

Am tendinta sa deviez uneori, sorry, sa revenim la concertul de aseara de la Arenele Romane.
Acesta era desfasuratorul oficial:
19.00 - Doors open
19.30 - 20.00: Septic Flesh / 30 min
20.00 - 20.15: change over / 15 min
20.15 - 21.00: AILD / 45 min
21.00 - 21.30: change over / 30 min
21.30 - .....: Amon Amarth
Am ajuns la fata locului pe la 7 si 10, gandindu-ma ca este timp berechet pentru o bere, socializare si apoi sa ma bucur in liniste de trupa care pentru mine erau headlinerii acestui concert... Chiar ma intrebase cineva cu ceva timp in urma: "mergi la amon amarth?" "neaaah, nu prea ma intereseaza" dupa care am adunat 1 + 1 si am constatat ca amon amarth + as i lay dying = septic flesh, asa ca trebuia sa ajung...
Ok, neincredere, iritare, frustrare, nu ma intereseaza si nu vreau sa stiu motivele intarzierii, imi este indiferent daca au depins de trupe sau de organizator sau de faptul ca nu ploua sau nu ningea... Problema este ca, dupa cum spuneam, la 7 si 10 multimea era adunata in fata intrarii si nimeni nu oferea nicio explicatie pentru statul afara... da, aveau dreptate "doors open" la 19, dar cum sa treci de cerberii din fata lor sa intri in sala?? Si am stat... si am stat... si am ras, am glumit, am zis e Brandusan, trebuia sa ne asteptam... si am stat... la un moment dat am mers sa iau si bilet, am intrebat raspicat la casa: "incep cumva Septic Flesh sa cante inainte sa intre lumea in sala?" "Nuuuu", mi-a raspuns convinsa fatuca extrem de avizata de la casa. "Si nici nu o sa se taie din recitalul trupelor de deschidere pentru ca totul sa se termine conform planului? " "Nuuuuu", a raspuns la fel de sigura pe ea. Nu inteleg sindromul asta al multor persoane, pe care l-am vazut si pe la emisiunile cu "hai sa ne radem de ce prost e boboru", atunci cand habar n-ai despre ce vorbesti de ce unii oameni simt nevoia sa dea un raspuns categoric in loc sa ridice sincer din umeri si sa spuna "nu stiu, nu depinde de mine"?? I have no fucking idea...
La un moment dat niste acorduri melodioase au inceput sa razbata din cort iar noi, cei cateva sute de fraieri de afara - daaa, da, stiu, nu-mi sariti in cap, limba romana spune ca-s cele cateva sute de fraieri, nu cei... dar i don't give a shit, fraierii erau prostii platitori, nu sutele din buzunarele lor, asa ca give me a break cu gramatica academiei si DOOM (si nu vorbesc de genul muzical)  - ne amageam cu gandul ca nu, nu pot fi chiar atat de mari tupeul si lipsa de respect, ca trebuie sa fie ceva inregistrat, de incalzit atmosfera., etc....
Stiam ca trupa care pentru mine erau headlineri asta-seara, aveau sa cante 6 piese (conform setlist-ului de la Sofia si Zagreb), 4 de pe ultimul album si 2 de pe cel anterior, dupa ce ca era doar o jumatate de ora si stiu cativa oameni care venisera sa-i vada, poate nu in primul rand pe ei, ca mine, ci si pe ei, nu avea cum sa fie adevarat... si totusi a fost: nesimtirea acestui organizator autohton de concerte nu are limite... nu numai ca a fost o lipsa de respect fata de public, care a venit mai mult sau mai putin pentru 3 trupe, dar a fost o crasa nesimtire si fata de trupa respectiva, Septic Flesh, sa le dea drumul sa cante in fata a 10-20 de privilegiati, sala urmand sa se umple pe masura ce recitalul lor continua...
Mai e nevoie sa spun ca la nervii acumulati bucuria de a-i vedea a fost umbrita si, de altfel, a fost si mult prea scurta? I-am intrebat dupa concert daca au cantat 5 sau 6 piese, se pare ca setlistul a fost complet, cele 6 piese au fost cantate, in fata reprezentantilor presei si a vanzatorilor de bere probabil...

Au urmat As I Lay Dying, pasaje monotone alternate cu pasaje pline de nerv, riffuri frumoase, bine punctate + pasaje plictisitoare, energie + another beer + another one + standul de merch, cam scump hanoracul cu SF, dar macar am luat ultimul album, "uite si pe... let's say hi" si tot asa, a trecut destul de repejor... si au venit headlinerii... Chicken invaders time, si anume "tam taram ta tam" again and again, in vreo 4-5 piese plus muuulta plictiseala printre. Lumea s-a simtit bine in general, au avut parte de o atmosfera mai mult decat prietenoasa dar pe mine, desi este a treia oara cand ii vad, nu m-au convins, si nu, nu era de la mine. Le acordasem circumstante atenuante, ca ii vazut in festivaluri mult mai mari, in care, nefiind headlineri nu aveau sansa sa se afirme cum si-ar fi dorit, si poate de frustrare bausera mai mult decat noi, publicul, ne-am fi dorit, inainte de urcarea pe scena dar , dupa umila mea parere line up-ul din aceasta seara ar fi trebuit sa fie: AILD, AA, SF... iar dupa cea a majoritatii celor prezenti: AILD, SF, AA... Oricum, o trupa pe care multi doreau sa o vada a fost sacrificata de nesimtirea unui organizator pentru care, cel putin din partea mea, singura sanctiune nu poate fi decat boicotul... Au trecut ani in care am avut toata intelegerea: uneori am zis "da, nu e vina lui, un accident neprevazut, etc...", alte dati m-am gandit "ok, a gresit omul, se mai intampla, numai cine nu incearca nu greseste"... dar au fost mult prea multe brandusenisme de-astea si am hotarat sa le pun punct.
Si chiar daca marti va aduce in Silver Church o trupa pe care o iubesc, pe care imi doresc din suflet sa o vad (Iced Earth), da, nu voi fi acolo, pentru ca am hotarat ca nu vreau sa-i mai dau nici 50 de bani acestui jeg de om pentru care publicul este doar o anexa, o masa amorfa de satisfacere a vanitatilor proprii, niste fraieri care platesc pentru ca el sa-si poata bate joc de ei cum doreste..Asa ca Multe Urari Inflacarate de Esec,  Brandusane! Excuses, excuses... don't care, altii n-au nevoie de ele fiindca nu e cazul, doar tu ai de cele mai multe ori dupa concertele pe care le organizezi cu atata pricepere si respect fata de public. Hai pa.
Acum, ca m-am racorit, pot sa trec la chestii mai placute :)