marți, 31 decembrie 2013

Prietenie

Intouchables (2011)

Am tinut sa vorbesc si eu despre ceva frumos, acum, la sfarsit de an, cand fiecare este bombardat de pretutindeni si prin toate caile de comunicare cu tot felul de urari, venite din inima sau doar din varful buzelor, reale sau de complezenta, de la oameni de care iti pasa foarte mult sau de la straini cu care ai o relatie profesionala si nu i-ai vazut niciodata, de la cei care inseamna mult in viata ta sau de la cei ce-ti dau cu tifla din varful piramidei sociale  tot restul anului, de la cei carora si tu, in sinea ta, le doresti tot ce este mai bun si uneori nu prea stii sa-ti exprimi sentimentele, pentru ca vorbele par neautentice si au fost deja golite de continut de straini carora le esti client si pentru care nu reprezinti decat o sursa de profit, de cei ce le confisca pentru a le transpune in simple conventii sociale, de cei ce nu inseamna pentru tine nimic, pe care nu-i cunosti si a caror soarta nu te preocupa absolut deloc. Si ca sa nu alunec pe panta mizantropiei, ca risc sa ma rostogolesc fara placa pana la baza ei (da, mi-e dor de partie!), trebuie sa va spun ca filmul asta mi-a inmuiat sufletul care tinde sa se cam stranga ca un arici in perioada sarbatorilor, sa nu vibreze la genul de distractie fortata pe care il propune de fiecare data sfarsitul de an (cu masa-dans-muzica-bautura), sa se ofileasca si mai mult cand trecerea de fiecare zi a timpului devine perceptibila, reala, marcata in calendar de o noua borna.  
Filmul de fata se bazeaza pe un caz real si spune povestea unei prietenii aparent imposibile intre doi oameni care nu se aseamana absolut deloc, dar se aduna si, mai mult, ajung sa fie uniti de tot ceea ce pare sa-i desparta: mediul social din care provin (Philippe este bogat, Driss sarac), starea lor fizica (Philippe este tetraplegic, putand sa-si miste muschii numai de la gat in sus, Driss debordeaza de vitalitate si sanatate), interese si pasiuni (Philippe este amator de arta si de muzica clasica, Driss urmeaza reperele culturii pop a strazii), temperament (Philippe este un melancolic romantic, Driss un cinic obisnuit cu viata de pe strada, cu micile infractiuni, cu flirturile si traiul de pe o zi pe alta). 
Totul incepe in ziua cand, dintre cei veniti la interviul de angajare ca asistent personal al lui Philippe, acesta decide ca niciun alt candidat (majoritatea cu referinte si studii) nu este mai potrivit decat Driss, somerul ajuns acolo mai mult din intamplare. 
Poate subiectul ar fi predispus spre o abordare grava, cu accente dramatice, insa Olivier Nakache si Eric Toledano, echipa de scenaristi/regizori aflata deja la cel de-al patrulea lung metraj impreuna, transforma totul intr-o excelenta comedie, din care nu lipsesc ironia si cinismul, unde nimic nu este sacru si lipsa de "politete corecta" face deliciul meu, dovedind ca empatia (intre cele doua personaje principale sau cu publicul) se poate obtine fara artificii lacrimogene, ca mila nu este un ingredient al prieteniei, ca atata timp cat mintea este vie oricine, chiar si cineva incapabil sa se deplaseze singur sau sa-si foloseasca mainile, poate trai experiente amuzante, palpitante, isi poate umple viata cu intamplari interesante. Excesele verbale sau comportamentale nu dau niciodata senzatia de artificial si nu cad in patetic, fiindca isi gasesc intotdeauna justificare si rost. 
Si daca personajele par la inceput cam cliseistice, Driss reprezentand prototipul emigrantului ce invarte mici afaceri ilegale iar Philippe pe cel al aristocratului pasionat de arta, este pentru ca viata se bazeaza pe clisee si cei doi sunt reflectii in oglinda ale adevaratilor eroi ce au inspirat scenariul, Philippe di Pozzo Borgo si Abdel Sellou, povestea de pe ecran preluand multe din intamplarile reale, caci - dupa cum spune un alt cliseu - "viata bate filmul" chiar si atunci cand personajele sunt usor cosmetizate. Omar Sy, actorul ce-i da viata pe ecran lui Driss, insuflandu-i energie si o nebunie pozitiva, merita, cred eu, o si mai mare recunoastere decat premiul César obtinut, dar nici François Cluzet nu este de neglijat, conferindu-i lui Philippe distinctia si aerul ludic, intr-un rol unde singura expresivitate este data de mimica fetei si de cuvinte. 
Umbla vorba (se putea altfel?!) ca Hollywood-ul se pregateste de un remake, posibil cu Colin Firth si Chris Tucker. Nu, multumesc. Luati repede de vedeti "Intouchables" si, daca va dati seama, spuneti-mi si mie ce inseamna de fapt titlul, ca eu am trei variante si toate-s relativ corecte in context: ar fi "paria" (un invalid si un infractor, daca ne raportam la ei la fel de ireverentios cum o face filmul, ambii ar putea fi considerati niste marginalizati), "invincibili", cum suna traducerea titlului in romana, in sensul ca o prietenie solida transforma doi oameni vulnerabili individual intr-un tot intangibil sau "neimpresionabili", lipsiti de acea vulnerabilitate impiedicandu-se in aparente, care ar fi putut sa-l transforme pe unul intr-un obiect al milei si pe celalalt intr-unul al neincrederii si ar fi putut opri totul inainte sa inceapa.
Hai ca nu o mai lungesc, ca ma prinde anu' viitor scriind. Ca sa inchei in tonul filmului, as zice in primul rand sa-l vedeti si apoi v-as spune - asa, ca o urare mai atipica - sa dati o sansa in 2014, daca apare ocazia, cel putin unei persoane care la prima impresie reprezinta, ca valori, temperament si alegeri in viata, opusul a ceea ce sunteti. Nu se stie niciodata in ce fel o schimbare de perspectiva, o impartasire a experientei v-ar putea implini, daca nu ati putea castiga astfel un prieten. Poate ca nu se va intampla, dar lasati poarta sufletului intredeschisa si poate ceva nou si frumos vi se va strecura in viata... La multi ani!

duminică, 22 decembrie 2013

Oglinda unui posibil viitor sau sase filme minunate intr-unul singur


Black Mirror (2011, 2013) 

"If technology is a drug – and it does feel like a drug – then what, precisely, are the side-effects? This area – between delight and discomfort – is where Black Mirror, my new drama series, is set. The "black mirror" of the title is the one you'll find on every wall, on every desk, in the palm of every hand: the cold, shiny screen of a TV, a monitor, a smartphone."
Am inceput cu cuvintele scenaristului si creatorului acestei mini-serii britanice (2 sezoane a cate 3 episoade), genialul Charlie Brooker, fiindca eu nu prea mi le-am putut gasi pe cele proprii pentru o buna vreme dupa vizionare. Este extrem de reconfortant sa vezi ca in industria cinematografica cea plina de idei reciclate, de monotonie sau doar de comoditate, de complacerea in anumite manierisme doar pentru ca s-au dovedit de succes, apare din cand in cand cate o gura de aer proaspat, cate un om cu multa imaginatie, cu o coerenta a scenariilor pe care n-ai cum sa le prevezi dinainte, ce reuseste sa-ti ofere cateva ore magice, sa te lase cu gura cascata, sa stai apoi si sa rumegi indelung ceea ce tocmai ai vazut, sa porneasca de la o premiza derutanta, aparent absurda si sa-i dea logica, sens, ascunzand in spatele povestii in sine o intreaga meditatie asupra lumii noastre informatizate. Pare SF, dar nu este... poate doar pe alocuri,  in masura in care tehnologia curenta mai are doar un foarte mic pas pana la cea prezenta in unele dintre intamplarile pe care serialul ti le deruleaza prin fata, incalcand orice tabu-uri si aratand cat de manipulabili si vulnerabili devenim in fata unor gadgeturi sau a puterii de subjugare a mass-mediei.
Si toata viziunea intunecata, sumbra, capata accente ireale sau de comedie, ridicandu-ti insa o multime de intrebari privind etica si moralitatea, implicatiile politice si sociale ale ecranelor, mai mici sau mai mari, prezente in viata noastra.
De ce ajunge primul ministru al Marii Britanii sa fie fortat sa faca sex cu un porc? De ce o femeie alearga sa-si salveze viata, urmarita si haituita de asasini, si nimeni nu intervine, dimpotriva, toti cei din jur stau si filmeaza / fotografiaza scena? Cum poate un personaj de desene animate, un ursulet albastru pe nume Waldo, sa influenteze deciziile politice, sa distruga cariere si sa devina un simbol? Cand privesti episodul Fifteen Million Merits simti ca parca ceva nu este chiar perfect in existenta ta robotizata. Si incepi sa te uiti cu alti ochi la show-urile de talente.
Nu pot sa va ofer prea multe detalii, de teama vreunui spoiler, insa fiecare din cele 6 episoade, cu actori, locuri si povesti diferite, are farmecul lui... Unele au un ton mai lejer si ironic, altele isi pastreaza gravitatea si seriozitatea, dar toate ascund o ingrijorare, o preocupare, un semnal de alarma declansat de modul alienant in care-si face loc tehnologia informatizata in existenta noastra. Patru din cele sase filme, infatisand lumea prezenta sau o versiune distopica a ei, au in comun isteria colectiva generata de forta de propagare a mesajelor media, in timp ce altele doua sunt centrate pe drame individuale, pe "eul" confruntat cu noile tehnici, pentru a ajunge la adevar sau pentru a acoperi un spatiu vid al existentei.
Este un film atat de incorect politic si de subversiv incat atunci cand se termina si ecranul devine negru, incepi sa te gandesti daca oglinda asta nu ti-a pus in fata propriile-ti vicii, dorinte, angoase, daca nu a fost tot timpul vorba despre tine si nu ti-ai dat seama... Despre tine, cel care poti, din dorinta de dreptate, sa transformi un criminal intr-o victima, devenind tortionarul sau din umbra. Despre tine, cel care ai face orice sa-ti recuperezi viata trecuta, bucatica cu bucatica (altfel de ce ai sta tot timpul cu telefonul / camera in mana, in vacante sau la concerte, captand imagini asupra carora nu vei reveni niciodata?) ori mai mult, sa aduci in ea inapoi ceva ce ai pierdut, fie ca este vorba de o persoana draga sau o amintire. Despre tine, cel gata sa te lasi condus de mesajele rostite cu convingere de pe ecranul televizorului, despre tine cel sedus de stralucirea unui show sau de un gest facut in fata camerelor, despre tine, cel care percepi obscenitatea drept sinceritate si franchete, despre mine, despre noi. Sau, parafrazand cantecul lu' Fara Zahar, filmu asta-i despre noi, e un film simplu despre vaci si boi... Si ma tem ca nimeni nu scapa de o doza de manipulare, inevitabila pentru convietuirea in societate, important e sa fie liber consimtita si constientizata. Filme care sa ma manipuleze asa cum o face Black Mirror, sa tot fie, dar sunt niste perle cam rare.

joi, 19 decembrie 2013

Secvente din America anilor '20-'40



F. Scott Fitzgerald - Visuri de iarna si alte povestiri

V-am mai spus ca printre autorii interbelici Scott Fitzgerald ocupa un loc important in sufletul meu asa ca, evident, aceasta editare a unei colectii de povestiri din toate perioadele creatiei sale nu putea sa-mi scape. Textele din volumul de fata nu sunt cu nimic mai prejos  decat romanele de care a auzit toata lumea, ba chiar au ceva mai proaspat, mai spontan, o anumita naturalete a momentului care in romane tinde sa fie mai diluata, dialoguri mai concentrate, pline de substanta.
Este eventual o carte pe care ai vrea s-o impartasesti cu altii, de facut cadou fie cuiva care nu este familiarizat cu scrisul lui Fitzgerald, fie unui adolescent rebel, pentru a-i deschide placerea de a citi, cateva minute pe zi pentru inceput, cate o povestire scurta, asta daca Iphone-ul nu a devenit deja o prelungire naturala a degetelor, caz in care e cam greu sa o apuce... Poate i-ar stimula apetitul pentru lectura. Sau poate nu, dar merita incercat. 
Povestirea de titlu, Visuri de iarna,  ne duce intrucatva cu gandul la Gatsby, as putea sa o recomand ca o introducere in universul pe care Fitzgerald il percepe si il reconstituie atat de bine, ca un punct de pornire. Publicata pentru prima oara in 1922, contine semintele a ceea ce, dezvoltat, va deveni cel mai popular roman al scriitorului (nu spun cel mai bun, fiindca pentru mine Blandetea noptii se bucura de acest privilegiu) si tind sa cred ca, daca nu l-a citit, tot omul a vazut macar filmul, asa ca are un aer foarte familiar. Dar si celelalte merita in egala masura atentia. "Lucrul cel mai potrivit" vine ca o continuare fireasca, ambele fiind legate de aceleasi fire ale capriciilor si instabilitatii sentimentelor personajului feminin.
Temele acestor povestiri nu se limiteaza insa la relatiile de cuplu. Lumea fastuoasa si stralucitoare prin care ne plimba autorul este chiar aceea reala a cercurilor prin care a trait, inspirandu-i in permanenta opera, cercuri mondene unde-si gasesc locul la fel de bine aristocrati prin nastere, parveniti sau oameni care au studiat intens pentru a ajunge la un standard social demn de aleasa inimii, cum este cazul lui George sau al lui Dexter din cele doua povestiri mentionate ori profesionale, precum acela al industriei cinematografice americane. Dar gasim in ele si efemerul faptului divers si spontan, cum este cazul unei petreceri pentru copii ce degenereaza intr-o cearta a adultilor, si sentimentul amar al asteptarii a ceva ce nu va veni niciodata, asemenea tinerei din Lungul drum al iesirii la lumina, careia personalul medical al sanatoriului unde se afla internata refuza sa-i aduca vestea mortii sotului sau. 
De altfel, aceasta asteptare incarcata de speranta pare sa caracterizeze pe multi din eroii lui Fitzgerald. Uneori, prin labirintul oglinzilor ce-i reflecta lumea, vedem cutreierand fantasma Zeldei, muza (auto)distructiva ce l-a insotit pe Fitzgerald in toata aventura literara, chiar si dupa separarea lor. Alteori, ne orbeste un reflector puternic stralucind de pe vreun platou de filmare, fiindca Hollywood-ul este prezent, in special in partea a doua a volumului, unde avem o scurta selectie din volumul ce-l are in centru pe Pat Hobby, scenaristul alcoolic de 49 de ani, figura tragicomica a industriei cinematografice, ghinionist cand incearca sa fie oportunist, imagine trista a umilintei si a infrangerii niciodata acceptate dupa vremurile de glorie din epoca filmului mut (normal ca m-am gandit la The Artist), a pierderii unui statut de care civilizatia americana continua sa fie la fel de obsedata acum ca si atunci, acela conferit de bani si faima, simbolul puterii si al succesului. Plagiatul nu este un drept rezervat persoanelor al caror nume incepe cu P - si ma refer la Pat Hobby, evident ;) - ci o "valoare" universal adoptata, la fel de actuala in orice epoca, dar parca privita cu ceva mai multa intransigenta de opinia publica atunci cand este vorba de un scenariu decat in cazul unei lucrari de doctorat. 
Despre traducerea in dulcele grai moldovenesc (cartea a aparut la editura Cartier), doar un mic, foarte mic repros, e "mi-ar placea", nu "mi-ar place", da?! In rest, numai de bine, "dansul" e doar o particularitate lingvistica savuroasa peste care am trecut usor.
Fiindca nu citisem pana acum nimic din ciclul Pat Hobby (urmeaza, am vazut ca este publicat la Polirom, nu stiu cum mi-a scapat), impactul intalnirii cu acest personaj a fost destul de confuzant. Este ca un fel de dedublare, citesti ce citesti Fitzgerald si, la un moment dat, dai de seria asta scrisa la sfarsitul vietii si constati ca e altceva, ca parca ar fi un alt autor, ca dupa 20 de ani de creatie se reinventeaza, insa nu poti sa nu simti, in ciuda tonului lejer, a umorului afisat, toata amaraciunea ce s-a strans si imposibilitatea adaptarii la o lume exterioara si interioara in continua schimbare. Nostalgie si tristete intr-o lume burlesca...

vineri, 13 decembrie 2013

Din Rusia zilelor noastre

Viktor Pelevin - Generation P 

Editura Curtea Veche ne rasfata de cativa ani incoace cu tot ce are mai bun literatura rusa contemporana. Astfel am descoperit niste autori foarte pe placul meu, precum Kurkov sau Sorokin. Una din primele aparitii cu care m-a incantat a fost si Mitraliera de lut a lui Pelevin.
Cu Generation P, asteptam cu nerabdare sa vad in ce masura autorul duce mai departe ingredientele postmoderne rusesti, ezoterismul cu accente science-fiction, fantezia si creativitatea debordanta, pentru a ilustra mijloacele de eliberare a constiintei, de protectie impotriva anihilarii ca individ ce ia uneori forme autodistructive.
Cartea incepe foarte promitator: Vavilen Tatarski, eroul ce face parte din generatia "tanara, fara griji, care suradea verii, marii si soarelui - si care a ales Pepsi" se trezeste aruncat in lumea salbatica a capitalismului si consumismului intemeiat pe sloganuri cat mai atragatoare, pe infasurarea produselor in aparente cat mai stralucitoare, pe scurt, creste, participa la ratacirile si deruta acestei generatii si devine copywriter, creator de "carti de vizita" pentru aceasta noua lume dominata de vechile figuri ce au stiut sa-si schimbe cameleonic culoarea rosie dinainte cu aceea maronie a noului simbol al libertatii, Coca-Cola.
Patrunzand in lumea publicitatii, unde avea rolul de a adapta brandurile civilizatiei occidentale la cultura populara rusa, Tatarski incepe un drum al revelatiilor, pornind de la aceea ca doar simbolurile au fost modificate, dar in continuare lumea este un teatru de marionete piramidal unde sforile sunt trase de tot felul de grupari si departamente, o iluzie in care el, cel care pretinde a se juca de-a calauza prin jungla consumerista, orientand vointa si alegerile cumparatorului, este la randul sau directionat si limitat.
Ar fi putut sa fie o capodopera daca Pelevin nu ar fi ales sa copieze reteta din Mitraliera, sa-si repete ideile in modul in care o face: daca acolo il aveam pe Arnold Schwartzenegger ca imagine cult a Americii, aici eroul ia legatura cu spiritul lui Che Guevara, un alt simbol, ce-i inspira prin dicteu automat un tratat despre budhism, televiziune, economie globala, la gramada, conectate printr-o logica logoreica pe care doar cineva aflat sub influenta ciupercilor sau alcoolului o poate infatisa sau urmari. Eu, recunosc, m-am blocat, m-am zbarlit si nu mi-am mai putut iesi din starea de deruta pe care mi-a indus-o cartea, n-am mai putut sa-i gust umorul si ironia. Si a durat ceva, vreo saptamana, avand in vedere ca am folosit cea de-a doua jumatate a ei pe post de somnifer, prin administrarea catorva pagini de aberatii tatarskiene (sau peleviniene) inainte de culcare. In Mitraliera... am sesizat mai multa coerenta, chiar daca tema este comuna si mijloacele de exprimare destul de asemanatoare. Scuze, dar lumea asta spirituala si intertextuala deschisa de ciuperci si tablite fermecate nu-i pentru mine.
E o carte acida, care te face sa razi, sa reflectezi, pana la un punct, cand abuzul acelorasi procedee o descompune in fragmente adunate impreuna doar pentru a-ti pune in fata o satira a consumerismului, o lume a adevarului foarte fragil, in care advertising-ul devine o tehnica de control si propaganda si realitatea virtuala o substituie pe cea naturala.
Nu e o pierdere totala de timp, dar data viitoare ma voi apropia cu mai multa prudenta de o carte de-a lui Pelevin, mi-a creat anumite rezerve fata de capacitatea de a infatisa o lume (fie ea aliena(n)ta) altfel decat prin prisma ciupercilor si vodcii. Am vazut o data asta, as fi vrut ceva nou de la el. Si cred ca poate.

marți, 10 decembrie 2013

Un om si chitara lui


Inside Llewyn Davis (2013) 
Un om, o chitara acustica, uneori o pisica, alteori semeni de-ai sai prinsi in propriile probleme si incurcaturi ale vietii prin locuintele carora isi gaseste un refugiu temporar, pentru o noapte sau doua, in iarna new-york-eza ce-l prinde fara haina groasa, un drum al sperantei intre New York si Chicago, regrete si infrangeri, sperante si umilinte... cam asa s-ar putea defini viata lui Llewyn Davis. Si la sfarsit ai senzatia ca stii atat de multe despre el si totusi atat de putine: de unde vine? unde urmeaza sa se duca dupa acest scurt fragment fixat in timp al destinului sau? in ce masura resimte vinovatie sau tradare fata de sinuciderea lui Mike? va abdica de la propriile convingeri si crezuri pentru a intra in randul unei lumi ale carei valori le priveste cu dispret?! va ajunge vreodata sa-si vada fiul?! Sunt intrebari care raman fara raspuns, cu toate ca ti-ai dori sa afli mai mult, sa ai candva ocazia sa cumperi un disc cu muzica lui sau sa fi putut sa mergi la un concert de-al sau. 
Pana cand afli ca Llewyn Davis n-a existat. Pe vremea cand in Europa George Brassens sau Fabrizio de André marcau repere importante in muzica folk a epocii, in America exista un muzician numit Dave Van Ronk, cel care avea sa devina mentorul muzical al lui Bob Dylan (care afirma ca "In Greenwich Village, Van Ronk was king of the street, he reigned supreme") si spre sfarsitul vietii a inceput sa-si scrie memoriile. Terminate dupa moartea artistului, au fost publicate cu titlul "The Mayor of McDougal Street" si tare mi-as dori sa le traduca vreo editura in limba romana. El este cel care i-a inspirat pe fratii Coen in scrierea unui scenariu ce-i indeparteaza un pic de la directia lor traditionala (parca devin cu fiecare film tot mai sumbri, mai meditativi, mai amari, ei care s-au lansat ca niste maestri ai comediei) si-i paveaza actorului principal, Oscar Isaac, calea spre un o binemeritata nominalizare la premiile Oscar de anul viitor, lasandu-i spatiu sa-si exploreze si sa nuanteze personajul, cu cinismul, sarcasmul si melancolia lui, sa-i exprime multiplele fatete ale personalitatii, de la speranta ce-i anima visul de a-si face cunoscuta muzica in fata cat mai multor ascultatori, de a putea trai dintr-o meserie in care sufletul pus pe masa cu onestitate in fata publicului valoreaza atat de mult si capacitatea de a emotiona si de a starni trairi intense nu sunt intotdeauna cheia spre succes, pana la disperare adanca. Ca sa nu mai spun ca interpreteaza si melodiile de pe coloana sonora a filmului, una pe care sper sa o vad nominalizata. Sunt prea multe cantece frumoase acolo ca macar unul dintre ele sa nu intruneasca recunoasterea Academiei.
Fragmentul ales pentru filmul de fata se desfasoara circular, in interval de o saptamana, sapte zile ce concentreaza un amalgam de stari si trairi, de intamplari nostime sau triste, de vise si renuntari, de peripetii ce starnesc un zambet doar pentru a te coplesi cu tristete in secventa urmatoare. Si daca la inceput eroul iti da o senzatie de superficialitate, aparand ca un personaj ce trece cu lejeritate peste orice si culege oportunitatile acolo unde se ivesc, intelegi pe parcurs ca el are un crez, un ideal, filmul se transforma intr-un road movie si Llewyn te duce din ce in ce mai mult cu gandul la Dean Moriarty al lui Kerouac, cu spiritul sau independent si neconformist, refuzandu-si orice atasament pentru a-si indeplini dorinta de a canta, la fel de dispus sa abandoneze o femeie sau o pisica, un corespondent uman al motanului Ulise, fugit de-acasa pentru a reveni apoi in orasul unde "acasa" poate reprezenta locuinta unui prieten, o gara sau o banca.
Un film de vazut si simtit, in care muzica joaca un rol important la crearea unei atmosfere nostalgic-amare. Puteti viziona si asculta aici cantecele de pe coloana sonora a filmului in interpretarea originara (in film Oscar Isaac le canta pe toate si pentru multe dintre ele prefer interpretarea lui) si va las in compania unei secvente muzicale din film:


luni, 9 decembrie 2013

Parfumul timpurilor trecute

Tatiana Niculescu Bran - Povestea domnitei Marina si a basarabeanului necunoscut

Cand vorbeam data trecuta despre Tatiana Niculescu Bran, subliniam, prin chiar cuvintele autoarei, viziunea jurnalistica pe care o inspira literaturii sale. Acum, cu noul sau roman, isi propune sa aduca in atentia cititorilor secvente din Basarabia interbelica, din Romania comunista, dar si o imagine a unui muzician putin cunoscut in aceasta calitate, Dimitrie Cantemir. Este, daca vreti,  o carte cam in genul a ceea ce reuseste in literatura noastra, cu mai mult succes zic eu, Ioana Parvulescu. 
O tanara agenta imobiliara aflata in pragul falimentului, un distins domn basarabean care doreste sa-si cumpere o locuinta in Bucuresti: intre ei se infiripa o poveste ambigua, in care nu dragostea joaca rolul esential, ci fascinatia, amintirile, atractia pentru un mister nedeslusit ce-i infasoara viata strainului necunoscut. 
Modul in care este construita cartea, din pacate, nu m-a convins deloc: poate fiindca are exact ceea ce nu-mi place sa vad intr-un roman aspirant la gloria literara, personaje lipsite de motivatie interioara, ducand povestea mai departe in virtutea capriciilor autoarei, cu justificari neconvingatoare, pornind chiar de la premisa ca un cetatean moldovean (si american, dupa cum vom afla la un moment dat), venit in cautarea originilor sale din Basarabia pana la Bucuresti, pe acelasi drum urmat de inaintasii sai stramutati, si inapoi, ar trebui, pentru a-si improspata memoria afectiva petrecand o vreme in Bucuresti, sa cumpere un apartament de care vom vedea ca nu are nevoie; o atitudine plat didacticista si omniscienta, afisata tocmai din dorinta de a transmite cat mai repede volumul de informatii propus, ce ajung astfel sa fie infatisate sub forma unei prelegeri de la catedra, renuntand la subtilitatile artei literare;  pe scurt, niste detalii pe care eu le consider scapari de tehnica narativa cel putin deranjante, ce ma fac sa-mi pierd interesul pentru carte. Asta atunci cand nu devin de-a dreptul rizibile, ca in constructii de genul "a inceput viata mea in sanul mamei" (inteleg ca pantecele / burta este un loc prea comun, dar mai nou graviditatea incepe direct la san?!). 
Sa mai amintesc si despre personaje lipsite de veridicitate, ce-si pun repejor sufletul pe tava in fata primului venit... De cate ori v-ati spus povestea vietii in fata unui agent imobiliar de indata ce-l cunoasteti?!
In toata aceasta "constelatie de amintiri si imprejurari" (expresia autoarei, nu stiu cum va suna voua, mie nu prea bine) speram sa gasesc o recuperare nostalgica a unei Basarabii atat de apropiate si totusi atat de departate, insa am dat de o peltea dulceaga, cu justificari si motivatii greu de crezut ale personajelor. Cum vi se pare un erou care, in incercarea de a-si regasi radacinile, porneste de la dorinta de a sti ce carte citea tatal sau in momentul cand unchiul si mama pe care tocmai o parasise, navalesc in camera lui inchiriata pentru a-l constrange sa se intoarca la familie?! Perfect logic, nu?! Inteleg ca apropierea de trecut se poate face cu pasi mici, ca orice detaliu in aparenta nesemnificativ conteaza pentru cineva dornic sa-l recupereze... Insa mi se pare ca esentialul acestei carti este in alta parte si constructia ii este ratata. 
Prea multe situatii si imprejurari sunt fortate, doar pentru a "aduce vorba" despre subiectul care ar trebui sa ne intereseze, ca de exemplul muzica lui Dimitrie Cantemir rasunand la o ceainarie... devenita pretext pentru o noua pledoarie despre efectele terapeutice ale acesteia. Nu zic ca nu e o imprejurare plauzibila, atata vreme cat exista inregistrari cu diferite interpretari, dar e putin probabila. Literatura care te plimba prin sfera "putin probabilului" si te impinge mai apoi in aceea a imposibilului devenit perfect credibil se numeste realism magic si nu e cazul de fata, din pacate. Nu e nici roman jurnalistic, cum ar fi definit genul in care se incadrau cartile de pana acum ale autoarei, este doar o carte de care puteti uita. Singurul lucru cu care am ramas din ea a fost readucerea in atentie a unei muzici pe care am ascultat-o acum cativa ani dar, in valtoarea noutatilor, nu spun ca am pierdut-o total din vedere, ci doar am dat-o deoparte, pentru o vreme... Va las in compania ei, face bine, si la suflet, si la corp spun unii: 

duminică, 8 decembrie 2013

Din nou in arena

The Hunger Games: Catching Fire (2013)

Am recidivat! Dupa ce spuneam acum vreun an si ceva, cand a aparut prima parte a seriei The Hunger Games, n-as fi zis ca se va intampla, dar schimbarea regizorului si a scenaristilor, precum si faptul ca am citit intre timp cele trei volume ale seriei (si da, cam asa vad eu un young adult novel de succes, am sa spun mai incolo si de ce) si chiar ma rodea curiozitatea sa vad viziunea regizorala a unei arene pe care mi-o imaginasem intr-un fel, ca sa nu mai zic de achizitiile noi ale echipei de "gladiatori", cum ii numeam atunci, m-au convins sa-i dau o sansa si partii a doua. Culmea, nu regret alegerea! 
In primul rand, povestea din al doilea volum este de asa natura incat favorizeaza o mai buna conturare a personajelor secundare (unele foarte bine interpretate, favorita mea fiind Amanda Plummer, chiar daca pentru rolul sau vizualizam la citirea cartii un alt tip de personaj, mai degraba desprins din RPG-uri), o interactiune mai buna a eroilor. Cunoasterea cartii i-a adus receptarii filmului un avantaj si un dezavantaj: am putut sa urmaresc mai cu atentie detaliile (si sa constat ca unele lucruri pe care le-am considerat in carte importante sunt neglijate pe ecran) dar n-am mai putut sa vibrez la intorsaturile de situatie propuse. Cat de (im)previzibile sunt ele?! Nu pot sa va spun, stiindu-le dinainte :) 
Dincolo de faptul ca acum sagetile lui Katniss sunt la fel de nesfarsite ca si acelea ale ranger-ului meu din Guild Wars2, n-as zice ca filmul are scapari prea mari de detalii. Dar cine are nevoie de sageti intr-o arena nou-nouta in care dificultatile sunt de cu totul alta natura?! N-am sa detaliez, sa nu va stric placerea vizionarii, asta e problema cu filmele de actiune, ca n-ai cum broda pe langa ele fara sa dezvalui o parte din poveste. Spun doar ca, dupa cum ati vazut in toate trailer-urile, Katniss si Peeta se intorc in arena, de data aceasta impreuna cu alti fosti castigatori ai jocurilor, carora li se anuleaza gloria obtinuta si promisiunea unei vieti linistite pana la adanci batraneti.
Ce face ca seria Hunger Games sa fie una atipica in peisajul literar si cinematografic pentru tineri este faptul ca eroina de aici nu are deloc atributele unui super-erou, fiind impinsa de circumstantele in mijlocul carora pica dintr-o parte in alta, ca o frunza in vant. Ea este doar un simbol, si ca orice simbol tinde sa fie revendicat si supus presiunilor din partea taberelor aflate de o parte sau de alta intr-un conflict. Tocmai de aceea nu inteleg efervescenta adolescentina pe care a starnit-o printre pustoaice. Adolescentii au nevoie de modele, de personalitati puternice care sa-i inspire, insa Katniss nu este una dintre ele. Asa ca ma mira stirea potrivit careia pustimea americana sa ridica la lupta, protesteaza, isi revendica o libertate din ce in ce mai restransa in statul jandarm al lumii. Ma bucur pentru ei, dar am senzatia ca si-au ales un simbol gresit, Katniss nu e nicidecum revolutionara puternica si curajoasa pe care si-o imagineaza cei din districtele oprimate si cei din marele district american, ci o tanara speriata, confuza, haituita, sfasiata de sentimente contradictorii, atat in ce priveste siguranta familiei cat si persoana iubita. Iar recent oscarizata Jennifer Lawrence reuseste sa redea cu multa empatie fata de personaj toate aceste sentimente. Oricum, decat o Bella sau o Bianca Dragusanu ori mai stiu eu ce papusa siliconata, Katniss e un model mult mai demn de urmat, asa ca mergeti, copii, si vedeti filmul!

vineri, 6 decembrie 2013

Istoria ca un platou de filmare

Andrei Makine - O femeie iubita 

Imi plac romanele nuantate, in care nu exista un narator omniscient, un detinator al adevarului absolut in ciuda abordarii la persoana a IIIa, care sa-si calauzeasca cititorul cu o atitudine atotcunoscatoare. Makine imi pare unul din acei autori care stiu  sa dezvolte o poveste, sa-ti prezinte multiplele fatete ale unui personaj, sa-i smulga de pe chip masca dupa masca, asa cum o face excelent aici cu cea care a fost Ecaterina a II-a a Rusiei, printesa nascuta in Pomerania si trimisa in Rusia la varsta de 15 ani pentru a deveni sotia celui ce avea sa fie tarul Petru al II-lea, ce-l fascineaza pe tanarul cineast Oleg Erdmann. Biografiile celor doi se intretaie ca un arc peste timp atunci cand cel din urma decide sa creeze un scenariu inspirat din viata imparatesei, propunandu-si sa arunce in aer cliseele ce-i intineaza figura. 
Nu va asteptati la o biografie romantata in sensul clasic, chiar daca avem in prim plan un personaj istoric, imposibil de cuprins in complexitatea trasaturilor, deformat de oglinzile istoriei, recompus din franturi de cuvinte si redat cititorilor intr-o forma proaspata, noua. Dincolo de a fi imparateasa in timpul careia imperiul rusesc a cunoscut inflorirea, Ecaterina era o femeie capricioasa, care nu a ezitat sa-si foloseasca puterea pentru implinirea dorintelor, sa-si persecute amantii cand s-a simtit inselata, sa imbine erotismul dus pana la nimfomanie cu strategia politica. Nu aceasta imagine, in parte creata de propaganda ruseasca post-tarista ce a transformat-o in "Mesalina rusa", doreste sa o reconstituie eroul nostru.
Prin Ecaterina ne ofera, intr-un joc perpetuu de lumini si umbre, o intreaga viziune sumbra si neconventionala asupra istoriei, vazuta ca o farsa construita din intrigi amoroase, un decor al gloriei trecatoare pe care posteritatea o deformeaza dupa propriile capricii si interese. Iar lumea lui Erdmann, aceea a cinematografiei, este asemenea istoriei, unde ajungi sa nu mai poti distinge intre masca de pe chipul protagonistului si esenta umana. 
Paradoxurile destinului acestei femei, prinsa intre jocurile culiselor politice, lungul sir de amanti, deveniti ucigasi ai sotului, mai intai, apoi ai fiului ei, ce a inasprit sclavia tocmai pentru ca incerca sa o aboleasca, a vrut sa ofere poporului o viata mai buna dar a primit in schimb revolta si furie, sunt sugerate cu un excelent simt al detaliului semnificativ pentru o istorie de o jumatate de veac, formata din tradari, razboaie si pasiuni, dincolo de care, mai important decat ce se spune e ceea ce ramane nespus. Sunt regretele si visele unei femei din secolul XVIII traite mai apoi de un barbat din secolul XXI, el insusi supus presiunilor, mai intai celor ideologice apoi, dupa caderea regimului comunist, celor ale economiei de piata, cand un serial de televiziune nu mai are nevoie de calitate, ci de rating, nici de simboluri, ci de scene cat mai violente sau cu continut ridicat de nuditate sexuala, cum ar spune avertismentele CNA.
Istoria, reala sau oficiala, ajunge sa nu mai intereseze pe nimeni: nici pe cei care cauta sa redea pe ecran cat mai grotesc mascarada puterii, nici pe cel ce viseaza la ceea ce se ascunde dincolo de documentele oficiale sau de speculatiile contemporanilor. Fiindca istoria este intotdeauna un platou de filmare unde fiecare este regizor si-si poate construi propria viziune iar actorii devin marionete ce-si ascund tristetea si frustrarile. Si Ecaterina, si Oleg, raman cu visele lor neimplinite...
Este prima carte a lui Andrei Makine pe care o citesc si ma face sa ma gandesc cumva la Kundera: nu doar pentru ca ambii s-au stabilit in Franta plecand din tari ale Europei de Est, dar au ceva comun in scrisul lor, chiar daca unul isi transpune filozofia intr-un zambet optimist iar  celalalt intr-un rictus amar: capacitatea de a te face sa meditezi, de a te provoca la o reflectie asupra vietii, artei, repetabilitatii istoriei, de a transforma drama intima intr-una universala, de a sublinia contrastele intre aparenta si esenta, intre realitate si asteptari, de a celebra vitalitatea, existenta insasi. Mai vreau Makine!