Cand vorbeam data trecuta despre Tatiana Niculescu Bran, subliniam, prin chiar cuvintele autoarei, viziunea jurnalistica pe care o inspira literaturii sale. Acum, cu noul sau roman, isi propune sa aduca in atentia cititorilor secvente din Basarabia interbelica, din Romania comunista, dar si o imagine a unui muzician putin cunoscut in aceasta calitate, Dimitrie Cantemir. Este, daca vreti, o carte cam in genul a ceea ce reuseste in literatura noastra, cu mai mult succes zic eu, Ioana Parvulescu.
O tanara agenta imobiliara aflata in pragul falimentului, un distins domn basarabean care doreste sa-si cumpere o locuinta in Bucuresti: intre ei se infiripa o poveste ambigua, in care nu dragostea joaca rolul esential, ci fascinatia, amintirile, atractia pentru un mister nedeslusit ce-i infasoara viata strainului necunoscut.
Modul in care este construita cartea, din pacate, nu m-a convins deloc: poate fiindca are exact ceea ce nu-mi place sa vad intr-un roman aspirant la gloria literara, personaje lipsite de motivatie interioara, ducand povestea mai departe in virtutea capriciilor autoarei, cu justificari neconvingatoare, pornind chiar de la premisa ca un cetatean moldovean (si american, dupa cum vom afla la un moment dat), venit in cautarea originilor sale din Basarabia pana la Bucuresti, pe acelasi drum urmat de inaintasii sai stramutati, si inapoi, ar trebui, pentru a-si improspata memoria afectiva petrecand o vreme in Bucuresti, sa cumpere un apartament de care vom vedea ca nu are nevoie; o atitudine plat didacticista si omniscienta, afisata tocmai din dorinta de a transmite cat mai repede volumul de informatii propus, ce ajung astfel sa fie infatisate sub forma unei prelegeri de la catedra, renuntand la subtilitatile artei literare; pe scurt, niste detalii pe care eu le consider scapari de tehnica narativa cel putin deranjante, ce ma fac sa-mi pierd interesul pentru carte. Asta atunci cand nu devin de-a dreptul rizibile, ca in constructii de genul "a inceput viata mea in sanul mamei" (inteleg ca pantecele / burta este un loc prea comun, dar mai nou graviditatea incepe direct la san?!).
Sa mai amintesc si despre personaje lipsite de veridicitate, ce-si pun repejor sufletul pe tava in fata primului venit... De cate ori v-ati spus povestea vietii in fata unui agent imobiliar de indata ce-l cunoasteti?!
In toata aceasta "constelatie de amintiri si imprejurari" (expresia autoarei, nu stiu cum va suna voua, mie nu prea bine) speram sa gasesc o recuperare nostalgica a unei Basarabii atat de apropiate si totusi atat de departate, insa am dat de o peltea dulceaga, cu justificari si motivatii greu de crezut ale personajelor. Cum vi se pare un erou care, in incercarea de a-si regasi radacinile, porneste de la dorinta de a sti ce carte citea tatal sau in momentul cand unchiul si mama pe care tocmai o parasise, navalesc in camera lui inchiriata pentru a-l constrange sa se intoarca la familie?! Perfect logic, nu?! Inteleg ca apropierea de trecut se poate face cu pasi mici, ca orice detaliu in aparenta nesemnificativ conteaza pentru cineva dornic sa-l recupereze... Insa mi se pare ca esentialul acestei carti este in alta parte si constructia ii este ratata.
Prea multe situatii si imprejurari sunt fortate, doar pentru a "aduce vorba" despre subiectul care ar trebui sa ne intereseze, ca de exemplul muzica lui Dimitrie Cantemir rasunand la o ceainarie... devenita pretext pentru o noua pledoarie despre efectele terapeutice ale acesteia. Nu zic ca nu e o imprejurare plauzibila, atata vreme cat exista inregistrari cu diferite interpretari, dar e putin probabila. Literatura care te plimba prin sfera "putin probabilului" si te impinge mai apoi in aceea a imposibilului devenit perfect credibil se numeste realism magic si nu e cazul de fata, din pacate. Nu e nici roman jurnalistic, cum ar fi definit genul in care se incadrau cartile de pana acum ale autoarei, este doar o carte de care puteti uita. Singurul lucru cu care am ramas din ea a fost readucerea in atentie a unei muzici pe care am ascultat-o acum cativa ani dar, in valtoarea noutatilor, nu spun ca am pierdut-o total din vedere, ci doar am dat-o deoparte, pentru o vreme... Va las in compania ei, face bine, si la suflet, si la corp spun unii:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.