Un om si chitara lui

Inside Llewyn Davis (2013) 

Un om, o chitara acustica, uneori o pisica, alteori semeni de-ai sai prinsi in propriile probleme si incurcaturi ale vietii prin locuintele carora isi gaseste un refugiu temporar, pentru o noapte sau doua, in iarna new-york-eza ce-l prinde fara haina groasa, un drum al sperantei intre New York si Chicago, regrete si infrangeri, sperante si umilinte... cam asa s-ar putea defini viata lui Llewyn Davis. Si la sfarsit ai senzatia ca stii atat de multe despre el si totusi atat de putine: de unde vine? unde urmeaza sa se duca dupa acest scurt fragment fixat in timp al destinului sau? in ce masura resimte vinovatie sau tradare fata de sinuciderea lui Mike? va abdica de la propriile convingeri si crezuri pentru a intra in randul unei lumi ale carei valori le priveste cu dispret?! va ajunge vreodata sa-si vada fiul?! Sunt intrebari care raman fara raspuns, cu toate ca ti-ai dori sa afli mai mult, sa ai candva ocazia sa cumperi un disc cu muzica lui sau sa fi putut sa mergi la un concert de-al sau. 

Pana cand afli ca Llewyn Davis n-a existat. Pe vremea cand in Europa George Brassens sau Fabrizio de André marcau repere importante in muzica folk a epocii, in America exista un muzician numit Dave Van Ronk, cel care avea sa devina mentorul muzical al lui Bob Dylan (care afirma ca "In Greenwich Village, Van Ronk was king of the street, he reigned supreme") si spre sfarsitul vietii a inceput sa-si scrie memoriile. Terminate dupa moartea artistului, au fost publicate cu titlul "The Mayor of McDougal Street" si tare mi-as dori sa le traduca vreo editura in limba romana. El este cel care i-a inspirat pe fratii Coen in scrierea unui scenariu ce-i indeparteaza un pic de la directia lor traditionala (parca devin cu fiecare film tot mai sumbri, mai meditativi, mai amari, ei care s-au lansat ca niste maestri ai comediei) si-i paveaza actorului principal, Oscar Isaac, calea spre un o binemeritata nominalizare la premiile Oscar de anul viitor, lasandu-i spatiu sa-si exploreze si sa nuanteze personajul, cu cinismul, sarcasmul si melancolia lui, sa-i exprime multiplele fatete ale personalitatii, de la speranta ce-i anima visul de a-si face cunoscuta muzica in fata cat mai multor ascultatori, de a putea trai dintr-o meserie in care sufletul pus pe masa cu onestitate in fata publicului valoreaza atat de mult si capacitatea de a emotiona si de a starni trairi intense nu sunt intotdeauna cheia spre succes, pana la disperare adanca. Ca sa nu mai spun ca interpreteaza si melodiile de pe coloana sonora a filmului, una pe care sper sa o vad nominalizata. Sunt prea multe cantece frumoase acolo ca macar unul dintre ele sa nu intruneasca recunoasterea Academiei.
Fragmentul ales pentru filmul de fata se desfasoara circular, in interval de o saptamana, sapte zile ce concentreaza un amalgam de stari si trairi, de intamplari nostime sau triste, de vise si renuntari, de peripetii ce starnesc un zambet doar pentru a te coplesi cu tristete in secventa urmatoare. Si daca la inceput eroul iti da o senzatie de superficialitate, aparand ca un personaj ce trece cu lejeritate peste orice si culege oportunitatile acolo unde se ivesc, intelegi pe parcurs ca el are un crez, un ideal, filmul se transforma intr-un road movie si Llewyn te duce din ce in ce mai mult cu gandul la Dean Moriarty al lui Kerouac, cu spiritul sau independent si neconformist, refuzandu-si orice atasament pentru a-si indeplini dorinta de a canta, la fel de dispus sa abandoneze o femeie sau o pisica, un corespondent uman al motanului Ulise, fugit de-acasa pentru a reveni apoi in orasul unde "acasa" poate reprezenta locuinta unui prieten, o gara sau o banca.
Un film de vazut si simtit, in care muzica joaca un rol important la crearea unei atmosfere nostalgic-amare. Puteti viziona si asculta aici cantecele de pe coloana sonora a filmului in interpretarea originara (in film Oscar Isaac le canta pe toate si pentru multe dintre ele prefer interpretarea lui) si va las in compania unei secvente muzicale din film: