Imi plac romanele nuantate, in care nu exista un narator omniscient, un detinator al adevarului absolut in ciuda abordarii la persoana a IIIa, care sa-si calauzeasca cititorul cu o atitudine atotcunoscatoare. Makine imi pare unul din acei autori care stiu sa dezvolte o poveste, sa-ti prezinte multiplele fatete ale unui personaj, sa-i smulga de pe chip masca dupa masca, asa cum o face excelent aici cu cea care a fost Ecaterina a II-a a Rusiei, printesa nascuta in Pomerania si trimisa in Rusia la varsta de 15 ani pentru a deveni sotia celui ce avea sa fie tarul Petru al II-lea, ce-l fascineaza pe tanarul cineast Oleg Erdmann. Biografiile celor doi se intretaie ca un arc peste timp atunci cand cel din urma decide sa creeze un scenariu inspirat din viata imparatesei, propunandu-si sa arunce in aer cliseele ce-i intineaza figura.
Nu va asteptati la o biografie romantata in sensul clasic, chiar daca avem in prim plan un personaj istoric, imposibil de cuprins in complexitatea trasaturilor, deformat de oglinzile istoriei, recompus din franturi de cuvinte si redat cititorilor intr-o forma proaspata, noua. Dincolo de a fi imparateasa in timpul careia imperiul rusesc a cunoscut inflorirea, Ecaterina era o femeie capricioasa, care nu a ezitat sa-si foloseasca puterea pentru implinirea dorintelor, sa-si persecute amantii cand s-a simtit inselata, sa imbine erotismul dus pana la nimfomanie cu strategia politica. Nu aceasta imagine, in parte creata de propaganda ruseasca post-tarista ce a transformat-o in "Mesalina rusa", doreste sa o reconstituie eroul nostru.
Prin Ecaterina ne ofera, intr-un joc perpetuu de lumini si umbre, o intreaga viziune sumbra si neconventionala asupra istoriei, vazuta ca o farsa construita din intrigi amoroase, un decor al gloriei trecatoare pe care posteritatea o deformeaza dupa propriile capricii si interese. Iar lumea lui Erdmann, aceea a cinematografiei, este asemenea istoriei, unde ajungi sa nu mai poti distinge intre masca de pe chipul protagonistului si esenta umana.
Paradoxurile destinului acestei femei, prinsa intre jocurile culiselor politice, lungul sir de amanti, deveniti ucigasi ai sotului, mai intai, apoi ai fiului ei, ce a inasprit sclavia tocmai pentru ca incerca sa o aboleasca, a vrut sa ofere poporului o viata mai buna dar a primit in schimb revolta si furie, sunt sugerate cu un excelent simt al detaliului semnificativ pentru o istorie de o jumatate de veac, formata din tradari, razboaie si pasiuni, dincolo de care, mai important decat ce se spune e ceea ce ramane nespus. Sunt regretele si visele unei femei din secolul XVIII traite mai apoi de un barbat din secolul XXI, el insusi supus presiunilor, mai intai celor ideologice apoi, dupa caderea regimului comunist, celor ale economiei de piata, cand un serial de televiziune nu mai are nevoie de calitate, ci de rating, nici de simboluri, ci de scene cat mai violente sau cu continut ridicat de nuditate sexuala, cum ar spune avertismentele CNA.
Istoria, reala sau oficiala, ajunge sa nu mai intereseze pe nimeni: nici pe cei care cauta sa redea pe ecran cat mai grotesc mascarada puterii, nici pe cel ce viseaza la ceea ce se ascunde dincolo de documentele oficiale sau de speculatiile contemporanilor. Fiindca istoria este intotdeauna un platou de filmare unde fiecare este regizor si-si poate construi propria viziune iar actorii devin marionete ce-si ascund tristetea si frustrarile. Si Ecaterina, si Oleg, raman cu visele lor neimplinite...
Este prima carte a lui Andrei Makine pe care o citesc si ma face sa ma gandesc cumva la Kundera: nu doar pentru ca ambii s-au stabilit in Franta plecand din tari ale Europei de Est, dar au ceva comun in scrisul lor, chiar daca unul isi transpune filozofia intr-un zambet optimist iar celalalt intr-un rictus amar: capacitatea de a te face sa meditezi, de a te provoca la o reflectie asupra vietii, artei, repetabilitatii istoriei, de a transforma drama intima intr-una universala, de a sublinia contrastele intre aparenta si esenta, intre realitate si asteptari, de a celebra vitalitatea, existenta insasi. Mai vreau Makine!
Este prima carte a lui Andrei Makine pe care o citesc si ma face sa ma gandesc cumva la Kundera: nu doar pentru ca ambii s-au stabilit in Franta plecand din tari ale Europei de Est, dar au ceva comun in scrisul lor, chiar daca unul isi transpune filozofia intr-un zambet optimist iar celalalt intr-un rictus amar: capacitatea de a te face sa meditezi, de a te provoca la o reflectie asupra vietii, artei, repetabilitatii istoriei, de a transforma drama intima intr-una universala, de a sublinia contrastele intre aparenta si esenta, intre realitate si asteptari, de a celebra vitalitatea, existenta insasi. Mai vreau Makine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.