Friday, 5 December 2014

Caderea Imperiului si plimbarea spaniola


Joshua Ferris - Si atunci ne-au terminat

Prabusirea Imperiului Roman a fost precedata de o perioada de excese si risipa, ca o presimtire a ce urma sa vina. Traieste acum, frenetic, maine s-ar putea sa pierzi tot ce ai! Cam acelasi spirit domnea si intr-o mare agentie de publicitate din Chicago, din inima careia se aude ca un murmur la unison glasul angajatilor, inainte de prabusire. Oamenii isi petreceau timpul in atmosfera corporatista standard, cu barfe, invidii, aspiratii de promovare, mici intrigi, farse, pauze de cafea lungi si dese, reportate apoi clientilor. Isi construiau o imagine a succesului, a prosperitatii si implinirii, amagitor ambalaj cu care societatea de consum isi poleieste visele, transformandu-si membrii in entitati uniformizate, rotite ale unui mecanism ce functioneaza cu atat mai bine cu cat este uns cu mai multi bani. Atunci cand o piesa se strica, din motive de familie sau de sanatate, ea este aruncata, exclusa, pentru ca acel "noi", vocea cartii lui Joshua Ferris, nu accepta slabiciunile decat ca subiect de barfa, moment cand cel aflat in centrul atentiei capata un nume.
Intrarea in secolul XXI a adus o bresa in mecanismul impecabil: concedierile si reducerile de personal au aruncat angajatii la polul opus propriilor aspiratii, punandu-le in fata spectrul saraciei. Oamenii care te mint frumos ca tampoanele clientului sunt cele mai absorbante sau ca o cutie de fursecuri are valori nutritive mai mari decat alta pentru ca potentialul cumparator sa nu-si puna problema caloriilor ajung sa creada in propriile minciuni si sa-si inchipuie, vorba lui Forrest Gump, ca "viata e ca o cutie de bomboane de ciocolata" al carei imprevizibil nu poate fi decat dulce ori, cum s-ar zice pe la noi in limbaj publicitar, ca totul e "prea bun, prea ca la tara".
Comunitatea ii exclude treptat pe cei care nu lasa sa transpara nimic din viata personala la birou, nu isi personalizeaza existenta uniforma cu fragmente din universul exterior, nu au blugi de marca sau umbla cu pantofi ponositi ori pe cei marcati de o tragedie atat de mare precum a lui Janine Gorjanc. Ii admira, dar ii priveste si cu o doza de neincredere pe cei ce demisioneaza pentru a urma un vis considerat nebunesc de constiinta colectiva. Ii compatimeste pe cei bolnavi si e descumpanita daca membri precum Lynn Mason ii refuza compasiunea. Se fac topuri ale Celebritatilor Muribunde de Urmarit, pariuri privind urmatorul care va pleca la plimbarea spaniola, un eufemism pentru concediere. Comunitatea este personajul principal si vocea distincta a cartii. Cei care capata nume nu sunt "noi", vocea conformista, ci sunt Frank, Carl, Lynn, Tom, Billy, sunt victimele sufocate sau digerate de acest human centipede, acuzatorii sau primii care afla o stire ce trebuie impartasita, solisti de o clipa in corul corporatist. 
Ar fi putut sa-mi placa mai mult cartea asta, are ironie, cinism si sarcasm... Se citeaza si se ilustreaza din plin Ralph Waldo Emerson, se invoca uniformizarea ca motiv al pierderii sufletului dar tonul, in mai bine de o jumatate de volum, este exact la fel de monoton ca si lumea descrisa. Dupa aceea, accentul pe anumite personaje aduce continuitate si da o  tusa personalizata, umana, iar finalul, plasat cinci ani mai tarziu, aduce o lumina noua asupra destinelor analizate mai atent sau doar rasfoite in trecere. Atmosfera e veridica? Habar n-am, mie, din afara, neavand sefi, colegi sau subalterni, glumele si discutiile acestor adulti prinsi in cubiculele unei cladiri de peste 60 de etaje nu mi s-au parut deloc mai subtile sau mai inteligente decat ale unor liceeni ce-si fac tot felul de farse intre ei in timpul orelor, isi povestesc vietile in pauze, flirteaza ori incearca sa-si creeze o imagine cat mai cuceritoare. Iar traducerea titlului o consider neinspirata, deplasand sensul si accentul romanului de la personajul colectiv la interventia externa. We came to the end, nu altcineva, din afara, ne-a terminat, ci noi singuri, din interior, ne-am erodat si ne-am lasat captivi in propria viata ca niste soareci in cursa...
Nu stiu daca e o carte care sa-i deprime ori sa-i faca sa-si puna intrebari pe lucratorii intr-o companie mare (care or mai avea timp sa si citeasca), pentru mine, din exterior, a fost un divertisment intr-o tinuta casual cu pretentii chic, o carte destul de simpatica, ocazional amuzanta, alteori stresanta prin  stangacii de exprimare; nu mi-am dat seama daca-s intentionate sau nu, gasindu-si scuze si pretext in  scurgerea apasatoare a vietii in agentie, ca mod prin care Ferris subliniaza atmosfera (am numarat, de exemplu, intr-o singura pagina vreo 30 de "zic/zice", obsedante, exasperante); oricum, principalele verbe ale cartii sunt "a spus" / "a intrebat" / "a zis" / "a raspuns", cele care tes o panza deasa de intrigi si barfe. Prima jumatate da senzatia unei repetitivitati ce ar putea continua la nesfarsit, tinand pasul cu personajele ce-si inchipuie ca sunt invulnerabile si nemuritoare.... Totusi, vorbim de oameni de 30-40 de ani, nu de copii sub 10 ani care n-au aflat ca tot ce este viu mai si moare... Asa sa fie corporatistii?!

No comments:

Post a Comment