Nightcrawler (2014)
Sau "cand actorul straluceste, filmul nu se ofileste". Pentru ca Jake Gyllenhaal ilustreaza perfect ideea ca un casting bine facut poate ridica un film care, cu un alt actor, ar fi putut fi mediocru. Norocul si inspiratia regizorului Dan Gilroy, la prima tentativa in domeniu, dar cu o experienta mai bogata de scenarist, poarta numele acestui actor care isi depune candidatura pentru Oscar prin interpretarea lui Louis Bloom, un cameraman freelancer din Los Angeles, o pasare de noapte mereu la panda in cautarea subiectelor de imortalizat cu aparatul de filmat, pentru a vinde apoi imaginile televiziunilor dornice de scene violente. Cu cat mai sangeroase, cu atat mai aducatoare de audienta. Suna teribil de cunoscut, parca si vad privirile triumfale ale redactorilor de la PRO Tv sau Antene, de exemplu, cand crainica de la stiri anunta cu satisfactie "va avertizam ca urmeaza imagini socante", genul ala de stiri la care eu de obicei schimb canalul sau inchid televizorul, pentru ca nu mi se par de interes general pentru lumea in care traiesc.
Inca de la inceput, il vedem pe Lou adoptand in relatiile profesionale o limba corporateza ce le distra teribil pe cele doua pupeze din spate. Simt nevoia sa fac o paranteza: incep sa am o dilema daca sa mai merg la filme la cinema. Pe de o parte, spiritul de corectitudine imi spune ca nu-i frumos sa te lasi purtat de torentele de biti si pixeli si trebuie sustinuta si industria divertismentului, nu ca ar sta Hollywood-ul neaparat in cei cativa lei ai mei, dar ce ne-am face daca toti ar gandi asa?! Pe de alta, onestitatea nu ramane nepedepsita intr-o sala de cinema, unde ai ocazia sa te bucuri din plin de contextul, subtextul si metatextul vizionarii, fiindca unii spectatori isi inchipuie ca sunt pe canapeaua din sufragerie si reactioneaza ca atare. Nu rasetele isterice ma deranjeaza, fiecare rade cum poate si reactioneaza cat de grobian ii vine, cu asta m-am obisnuit, ci discutiile, comentariile lipsite de orice coerenta, acele "oh my God'-uri si "stai sa vezi acum ce face". Nu ma intereseaza sa aud in direct parerea celorlalti spectatori, in timpul filmului si intr-un limbaj care contine maxim 10 cuvinte, aceleasi, auzite de-a lungul a doua ore la fiecare cateva minute, ca mi se disturba iremediabil karma proiectiei respective.
Acum ca m-am racorit (desi dilema mersului la cinema ramane, macar pana trece trauma, daca nu ma hotarasc ca numai filmele cu ceva fior artistic merita sustinute la fata locului, asta si pentru ca fac o selectie naturala a mitocanilor), sa revin la corporateza. Pe unii ii distra, nu stiu daca pentru ca erau ei insisi corporatisti si se identificau cu un anumit limbaj oficial, recunoscandu-si textele, sau pentru ca il considerau ridicol si funny. Era si amuzant, dar dadea si fiori reci, construind atmosfera si un personaj menit sa provoace aversiune prin depersonalizarea si lipsa de empatie a acelui registru al vorbirii distant, fara sentimentalisme. De altfel, dialogurile sunt un alt plus al filmului, sunt bine construite, taioase si cu accente de umor.
Pe de alta parte, este un film nemeritat de lung pentru cat are de spus, poate doar ca sa aiba Gyllenhaal timp sa se desfasoare, sa ramana bine intiparit in minte. E vandut ca "thriller", dar se thrillereste abia spre final, in ultima jumatate de ora, construieste prea mult pana acolo, printr-o repetitivitate a secventelor care de la un moment devine exasperanta, dupa tiparul "ascultat statia politiei, deplasat la locul faptei (accident, focuri de arma, incendiu), filmat, mers la postul TV, negociat pretul" si din nou, de vreo patru-cinci ori, pana sa se ajunga la acel "ceva" care sa trezeasca interesul. E o expozitiune prea lunga si lenta pentru un film ce se vrea tensionat, de actiune, dar nu reuseste sa devina decat spre final. Am inteles ideea, nu era nevoie sa o intinda pe o ora, sa ne arate in timp real cum cresc ambitiile si motivatiile personajului. V-am zis ca inchid televizorul cand stirile o dau pe diverse, de ce as vrea sa vad vreo 70-80 de minute doar despre asta?! Imi spunea candva un operator, nu dau numele postului, dar e unul de top, ca si la noi se poarta reporterii care au mare grija de punerea in scena a filmarii unui accident: vin cu lumanarile si florile la ei sa fie siguri ca iese cadrul bine, pun grijulii pantofiorul copilului-victima in mijlocul strazii, pentru un spor de participare afectiva a publicului. Imi place sa cred ca nu s-a ajuns inca la lipsa de scrupule a personajului din film, dezgustator de-a dreptul, dar nu as risca sa pariez pe integritatea vreunui reporter de stiri.
Aici e marele merit al filmului, in acest Lou Bloom caruia Gyllenhaal ii da viata excelent, ii vezi lucind in priviri scanteia de nebunie, ii simti euforia si excitarea de hiena cand adulmeca mirosul de sange, este oribil dar si simpatic in acelasi timp, prin modul cum interactioneaza cu ceilalti, e dezarmant, stii ca trebuie sa-l detesti dar nu te poti opri sa-l simpatizezi. Este un film "de noapte", fara cadre filmate ziua si nu se termina chiar cum v-ati astepta de la un film american, o alta bila alba.
Acum ca m-am racorit (desi dilema mersului la cinema ramane, macar pana trece trauma, daca nu ma hotarasc ca numai filmele cu ceva fior artistic merita sustinute la fata locului, asta si pentru ca fac o selectie naturala a mitocanilor), sa revin la corporateza. Pe unii ii distra, nu stiu daca pentru ca erau ei insisi corporatisti si se identificau cu un anumit limbaj oficial, recunoscandu-si textele, sau pentru ca il considerau ridicol si funny. Era si amuzant, dar dadea si fiori reci, construind atmosfera si un personaj menit sa provoace aversiune prin depersonalizarea si lipsa de empatie a acelui registru al vorbirii distant, fara sentimentalisme. De altfel, dialogurile sunt un alt plus al filmului, sunt bine construite, taioase si cu accente de umor.
Pe de alta parte, este un film nemeritat de lung pentru cat are de spus, poate doar ca sa aiba Gyllenhaal timp sa se desfasoare, sa ramana bine intiparit in minte. E vandut ca "thriller", dar se thrillereste abia spre final, in ultima jumatate de ora, construieste prea mult pana acolo, printr-o repetitivitate a secventelor care de la un moment devine exasperanta, dupa tiparul "ascultat statia politiei, deplasat la locul faptei (accident, focuri de arma, incendiu), filmat, mers la postul TV, negociat pretul" si din nou, de vreo patru-cinci ori, pana sa se ajunga la acel "ceva" care sa trezeasca interesul. E o expozitiune prea lunga si lenta pentru un film ce se vrea tensionat, de actiune, dar nu reuseste sa devina decat spre final. Am inteles ideea, nu era nevoie sa o intinda pe o ora, sa ne arate in timp real cum cresc ambitiile si motivatiile personajului. V-am zis ca inchid televizorul cand stirile o dau pe diverse, de ce as vrea sa vad vreo 70-80 de minute doar despre asta?! Imi spunea candva un operator, nu dau numele postului, dar e unul de top, ca si la noi se poarta reporterii care au mare grija de punerea in scena a filmarii unui accident: vin cu lumanarile si florile la ei sa fie siguri ca iese cadrul bine, pun grijulii pantofiorul copilului-victima in mijlocul strazii, pentru un spor de participare afectiva a publicului. Imi place sa cred ca nu s-a ajuns inca la lipsa de scrupule a personajului din film, dezgustator de-a dreptul, dar nu as risca sa pariez pe integritatea vreunui reporter de stiri.
Aici e marele merit al filmului, in acest Lou Bloom caruia Gyllenhaal ii da viata excelent, ii vezi lucind in priviri scanteia de nebunie, ii simti euforia si excitarea de hiena cand adulmeca mirosul de sange, este oribil dar si simpatic in acelasi timp, prin modul cum interactioneaza cu ceilalti, e dezarmant, stii ca trebuie sa-l detesti dar nu te poti opri sa-l simpatizezi. Este un film "de noapte", fara cadre filmate ziua si nu se termina chiar cum v-ati astepta de la un film american, o alta bila alba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.