Cutia Pandorei

Bernard Malamud - Lada fermecata 

Alaturi de Saul Bellow si Philip Roth, Bernard Malamud, cu care fac cunostinta in aceasta carte, completeaza triada scriitorilor evrei importanti de origine americana. Intrebat de ce scrie numai despre evrei, el a raspuns intr-un interviu "pentru ca ii cunosc si pentru ca evreii sunt incarnarea perfecta a melodramei". Si tine sa-si contrazica afirmatia chiar prin cartea de fata, unde avem prea putina melo- si prea multa drama.  Ceea ce stiu cel mai bine eroii sai este sa piarda, sa sufere, sa se resemneze si de aceea povestirile lui Malamud din aceasta carte, 13 la numar (vreo legatura cu cele 13 atribute ale milei divine din Tora?), sunt toate pline de amaraciune. Lada sa fermecata este doar o cutie a Pandorei deschisa de autor ca sa lase sa se imprastie in lume cruzimea, tristetea, durerea, boala, suferinta, inchisa mult prea repede, tocmai cand speranta dadea sa se strecoare si ea afara, ca sa se prelinga usor, abia in ultima povestire. Toate relele au iesit si si-au luat zborul sub ochii cititorilor, lasandu-le eroilor intiparita pe chip privirea fixa si resemnata a invinsului ce a asteptat un miracol, precum sotii Panessa, pentru care recuperarea unei datorii i-ar fi ajutat sa lupte cu boala. Si atunci cand miracolul chiar apare, ochii nu-l mai pot vedea, nici in prezenta unui inger, nici intr-o iubire cladita pe esafodul subred al minciunii. 

Eroii lui Malamud sunt evrei americani ce cauta un sens al vietii si gasesc doar singuratate si usi inchise. Orice iluzie le este spulberata acestor marginalizati pentru care America nu ofera nimic. Unii sunt meseriasi marunti (croitori, cizmari) sau negustori ori scriitori fara prea mult succes. Cu totii au parte de drame cotidiene, la inceput mai mici, apoi crescand in tensiune, pe masura ce esecurile se acumuleaza, sfarsind abrupt intr-un punct culminant unde, prizonieri ai propriului destin, nu se mai pot desprinde de fatalitatea lui. Si Sobel, ucenicul cizmar ce-si traieste in tacere dragostea pentru fiica patronului, si Manischevitz, croitorul ce a pierdut tot peste noapte si nu mai poate crede in ingeri trimisi sa-l ajute, si batranul evacuat din casa asteptand stoic in fata ei in zapada sunt niste avataruri ale lui Iov captive intr-o lume in care nici un zeu nu-i mai aude. Suferinta devine modul lor de a trai, asumat fara intrebari sau revolta.

Trei dintre povestiri sunt plasate in Italia, unde eroii cauta fie iubirea, fie o casa sau material pentru un manuscris. Dar pana si Italia cea insorita apare aici ca neospitaliera, un loc unde strainii tremura de frig la hotel, un scriitor isi pierde manuscrisul si un indragostit se impiedica in minciuni. Sentimentele sunt retinute, imposibil de exprimat. Nicaieri nu exista compasiune si stilul simplu, fara inflorituri, lipsit de afectivitate, se pliaza numai bine pe sobrietatea cu care eroii lui Malamud isi accepta destinul.
Cartea se citeste cursiv si usor,  insa aparenta lejeritate a exprimarii pacaleste, te poarta in surdina pana in varful unui montagne russe si te lasa acolo, sa privesti angoasat abisul de jos. Fiecare povestire se termina abrupt si asta n-are cum sa nu-ti dea o senzatie de inconfort. Daca aveti voluptatea suferintei, veti iubi cartea, daca nu, probabil veti renunta dupa primele 2-3 povestiri. Eu n-am facut-o, am dus-o pana la capat, dar nici nu m-a "gasit acasa", daca pot spune asa, pentru ca prea erau toate fragmentele de vieti construite dupa acelasi calapod, stiai ca nu te poti astepta la nimic pozitiv si de la un punct tiparul devenise extrem de previzibil, ca si cum Malamud m-ar fi condamnat si pe mine, alaturi de personajele sale, la un proces de invatare a suferintei. Nu, multumesc, eu nu sunt genul stoic-fatalist, mai degraba existentialist-revoltat. Si-n plus, nu-mi plac textele trase la indigo, unde se schimba doar decorul, personajele, contextul, dar ramane scheletul ala amenintator al suferintei. Adica, luate separat, fiecare povestire are atmosfera si m-a prins, dar puse impreuna, ca niste soldatei incolonati, marsaluiesc toate in aceeasi cadenta, abia ultima iese putin din rand dar, ca si Speranta, e prea plapanda si prea de final ca sa schimbe impresia generala. Ori voi fi avut eu asteptari prea mari de la - zice-se - ruda literara a unor autori care imi plac?!