Borges si tangoul

  

Doua articole din La Repubblica mi-au retrezit dorul de Borges si pofta de a asculta, in locul Jingle Bells-urilor de sezon, niste tangouri argentiniene. Ca sa intru in atmosfera unor sarbatori care pentru mine inseamna solstitiul de iarna, momentul cand noaptea incepe din nou sa se transforme in zi, schimbarea calendarului cu inevitabila depresie data de senzatia acutizata a trecerii timpului, in aceste momente cand ai vrea ca toti cei dragi sa fie alaturi si unii nu mai pot s-o faca decat in gand, vacanta, daca e zapada si zbor cu placa pe partii, refuzul cat mai elegant al indoparii, daruri si celebrarea inceputului unui nou ciclu de viata al naturii, m-am delectat cu Carlos Gardel, Rivero si Piazzola si am recitit capitolul din Evaristo Carriego dedicat istoriei tangoului. Nu este oare acest dans intruchiparea patosului si a exaltarii tuturor nuantelor vietii?! 

"Sub aspect muzical, tangoul nu are cum sa fie important; singura lui importanta este cea pe care i-o dam noi. Reflectia este justa, dar poate ca este aplicabila tuturor lucrurilor. Mortii noastre personale, bunaoara, sau femeii care ne dispretuieste... Tangoul poate fi subiect de discutie, si chiar il discutam, dar inchide in el, ca orice lucru adevarat, o taina."

Buenos Aires, 1880 (sau Montevideo, dupa cum spun altii). Din lupanarele orasului incep sa se ridice razlet, pe corzi de chitara, acordurile tanguioase ale unei muzici ce impletea dansurile ritualice candomblé cu dansurile cubaneze si milonga. In ciuda radacinilor incarcate de vitalitate, comune cu ale sambei, tangoul, hranit din taieturi, rupturi, despartiri, sfasieri, urmeaza un drum diferit, exprimand cate "un gand trist care se danseaza", mai intai instrumental si dupa ureche, fara  cunostinte muzicale, cu flautul, chitara, vioara, bandoneonul. In timp,  mandolina si muzicuta vor inlocui flautul.

Articolele din La Repubblica pornesc de la niste inregistrari facute publice in 2012, gasite pe casete audio inghesuite intr-o cutie printre multe altele, ale unor conferinte sustinute de Borges in 1965 la Buenos Aires despre dansul emblematic al Argentinei. Vorbeste, isi aminteste... si canta, dupa cum se poate auzi pe inregistrarile de pe site, marturisind cu relaxare intre doua fragmente ca a fost "istoric de afon (historicamente desafinado)", fara sa stie ca istoria va ajunge la vocea sa imprimata in acele momente abia peste vreo 50 de ani. Povesteste ca mama lui, martora a perioadei de nastere a tangoului, ii evoca atmosfera epocii: Buenos Aires era un oras cu case joase, dupa acelasi tipar, delimitate de strazi paralele si perpendiculare, cu doua curti interioare, dintre care una avea in mijloc un put cu o testoasa pe fund, pentru a purifica apa. "Periferiile" unde a aparut tangoul nu erau suburbiile propriu-zise, pe vremea aceea apropiate de centru, ci periferia societatii, taverne si bordeluri. Asa ca atunci cand muzica va capata cuvinte, acelea vor fi indecente sau lipsite de sens, un motiv in plus, pe langa provenienta dansului si miscarile lascive, de a fi respins de oamenii respectabili. 

Abia mai tarziu devine cantec, prin Gardel (pe care Borges nu-l aprecia deloc, tocmai pentru ca se indeparta de acordurile copilariei lui), cel ce schimba modul creol de interpretare, transformand textul in scene dramatice: un barbat parasit de iubita isi plange soarta, un altul cauta razbunare, alt text infatiseaza decaderea fizica a unei femei. Si a fost nevoie ca mai intai Europa sa-l recunoasca si sa-i ofere o pozitie respectabila, sa-l treaca prin tonul viu colorat al milongai, sa-l reinventeze, sa-l faca, dupa cum spunea Borges, sa-si piarda pasii primitivi pentru a se transforma intr-un mers voluptuos, pentru ca tangoul sa revina apoi acasa in glorie, in cabaretele de influenta franceza, interpretat de dansatori profesionisti si orchestre dedicate genului. 

 ''A vorbi despre tangoul starnitor de galcevi nu este de ajuns; eu mi-as ingadui sa afirm ca tangoul, ca si milonga, exprima in mod direct un fapt pe care poetii, de multe ori, au dorit sa-l rosteasca prin vorbe: convingerea ca lupta poate sa insemne o sarbatoare", spune Borges in Istoria tangoului.

Dupa anii '40, muzica avea sa exploreze conflictele unei societati in schimbare, sa imbratiseze conceptele poetice ale lui Garcia Lorca si Neruda, sa decada si sa se ridice in ritmurile lui Piazzola, sa urmeze schimbarile societatii si fuziunile muzicale ale vremurilor, ajungand la aberatii (sau, ma rog, cui i-o placea, la minunatii) gen Gotan Project, mie mi se pare ca muzica electronica, pentru care am o alergie deosebita, striveste sufletul tangoului, dar asa vor fi zis si generatiile anilor '20, '40, '70... din secolul trecut, asa a gandit si Borges despre Gardel.

 Sa revenim la radacini:

"Ni  se infatiseaza, asadar, oameni cu viata umila, gauchos si orilleros de pe malul fluviilor La Plata si Parana, oameni ce fauresc, fara sa stie, o religie, cu mitologia si cu martirii ei: aspra si oarba religie a curajului, care-i face sa fie, in orice clipa, gata pentru a ucide si a muri. Aceasta religie este veche cat lumea, dar ea va fi fost redescoperita si traita, pe aceste meleaguri, de catre pastori, parlagii, crescatori de vite, fugari si vagabonzi. Muzica ei se va fi aflat in romante, in milonge si in primele tangouri. Am scris ca aceasta religie e veche; intr-o saga din veacul al XII-lea, citim: 

- Spune-mi care iti e credinta - intreaba contele. 

- Cred in puterea mea - raspunse Sigismund." 

Uneori nu este nevoie nici de ureche muzicala (pe care Borges marturisea ca nu o are), nici de cunoasterea notelor ca sa poti sa transmiti emotia careia ii da glas, taraganat, mai mult recitat decat cantat.

Si inchei aceasta insemnare de Yule, Craciun, Hanuka, Kwanzaa sau orice ati celebra zilele astea urandu-va sa credeti in puterea voastra (cam greu intr-o tara unde majoritatea isi lasa succesele si esecurile in voia divinitatii) si lasandu-va in compania catorva imagini de epoca si a unor acorduri reprezentative pentru ce era tangoul inainte si imediat dupa 1900 in Argentina.