Printesa trista

Martha Bibescu - Papagalul verde

E o carte pe care nu cred ca as fi cumparat-o pentru mine. M-a rugat cineva sa i-o caut si, avand la dispozitie cateva zile, nu mi-am putut impiedica privirea curioasa si am inceput sa o rasfoiesc. Ma asteptam ca scrisul Marthei Bibescu sa aiba o patina usor prafuita sau pedanta. Titlul de "printesa" presupune un anumit protocol, o rigiditate care ma temeam ca se va reflecta si in scris, insa pe plan literar a pastrat din el doar eleganta si nobletea. Cu fiecare pagina, m-am trezit cum iubirea unei fetite lipsite de afectiunea parinteasca pentru o pasare ma prinde in tesatura delicata a cuvintelor. Nu stiu daca e meritul metaforei, al pasarii sau al autoarei, cat a contat si faptul ca e o carte subtirica si repede citibila, dar am dus-o pana la capat, in ciuda scepticismului.

Daca in zilele noastre "rusii de Nisa" sau "rusii de Biarritz" au devenit simbolul mitocaniei opulente, cu totul altfel stateau lucrurile acum vreo 100 de ani, cand reprezentau distinctia aristocrata pe care regimul comunist avea sa o inabuse curand. Eroina "Papagalului verde" provine dintr-o astfel de familie, al carei unic fiu, mort la varsta de 8 ani, a continuat sa creasca in sufletul mamei ca un spectru ce s-a intins asupra surorilor in viata si a ramas acolo umbrindu-le, un simbol constant al doliului si incapacitatii de a gasi consolare. 

Daca in versiunea Polirom coperta infatiseaza un detaliu din Copii cu papagal, un tablou de Christina Robertson, un alt tablou este preferatul eroinei, Buna Vestire a lui Lippo Memmi si Simone Martini, unde un inger ingenuncheat ii starneste nostalgia pasarii care, intr-o zi din doliul prelungit al micutei, i-a inseninat sufletul, fiind prima fiinta ce s-a apropiat de copila insetata de iubirea unor parinti incapabili sa mai iubeasca.

Martha Bibescu este feminina, intimista, fragila, atribute care nu prea sunt in masura sa ma apropie de o carte. Dar nu a fost niciodata o "printesa" in sensul roz atribuit de fetitele inocente. Casatorita cu "marele print al aviatiei", intemeietorul aeroportului Baneasa, al clubului aviatic si automobilistic de la noi, ulterior presedinte al Federatiei Aeronautice Internationale, casnicia  i-a fost un esec asumat. Titlurile cer sacrificii si printesa a obtinut ce si-a dorit dintr-o uniune liber consimtita, profitand din plin de avantaje. Dar a dobandit simtul tragicului si al victimizarii. "Pourquoi j’écris? De peur d’oublier la vie ", spunea undeva.
Scrisul ii este sentimental dar, calita fiind de multele lovituri ale vietii, a capatat si luciditatea si abilitatea de a nu transforma experientele personale in file de jurnal intim lipsite de interes literar. Se insipra din viata, din iubirea pentru Maria, sora mai mica, din propria-i casnicie nefericita, din nevoia de apreciere si iubire pe care o avem cu totii, chiar si cand preferam sa nu o exprimam din orgoliu sau pentru ca nu stim cum s-o facem. Se inspira din acel gol interior pe care ar fi dorit sa-l fi umplut macar cu iubirea unei pasari. Fiindca nu a fost niciodata o printesa "ca-n povesti", nici drumul sau literar nu urmeaza pe deplin caile conventionale. Imaginati-va doar ce insemna in pudibonzii ani '20 ai secolului trecut pentru o femeie de sorginte nobila sa abordeze un subiect precum incestul.
Experienta directa construieste fictiunea, ingloband propriile obsesii, nelinisti si anxietati, creand acea poveste de care o printesa are nevoie pentru a supravietui in propria realitate. Atinge, iti mangaie sufletul, dar nu ramane in el, ca si o bataie de aripa a unui papagal verde ce a devenit un simbol al intangibilului. Nevoia de a acoperi golul prin cuvinte capata rolul unei litanii, invocand absenta, ciclicitatea istoriei, iubirea, o litanie care am impresia ca nu a inceput si nu se opreste la Papagalul verde, ci strabate si celelalte volume ale printesei-scriitoare, asa ca unul mi-a fost suficient.