vineri, 19 decembrie 2014

"Fratii pe jumatate" tranformati in "Vikingul"


Halvbroren (2013)

Si mi-am spus tot timpul: "cartea sau filmul, niciodata amandoua, ca una sigur te va dezamagi!". Sunt rare ecranizarile dupa carti care mi-au placut, capabile sa armonizeze viziunea mea cu aceea a regizorului. Dar tentatia era prea mare. Am o atractie pentru atmosfera filmelor scandinave si Frati pe jumatate este o carte din care se pot scoate nu doar 8 episoade, cat are miniseria produsa de televiziunea norvegiana, ci mult mai multe.
In cartea lui Lars Saabye Christensen, unul dintre eroi devine scenarist de filme. Prietenul sau, care-i este si impresar, sesizeaza oportunitatea cinematografiei norvegiene pe piata americana. Ce se asteapta americanii sa le dai ca norvegian?! Filme cu vikingi, normal. Si, dupa acest principiu al autosuficientei generate de ceea ce cred producatorii ca asteapta spectatorii este creata, din pacate, si ecranizarea cartii. Sa zicem ca opt episoade nu-s de ajuns pentru o fresca atat de ampla si nuantata cum este cea din carte si omiterea de scene e scuzabila, chiar daca se pierd multe detalii de nuante ale personajelor.  Trec si peste faptul ca poate bugetul limitat nu a permis o excursie cu masina pana in Italia si au scurtat-o pana la Copenhaga, ori din lipsa efectelor speciale se pierde o parte din magia suprarealista a unor secvente, omise de film, precum zborul unui scaun cu rotile, mai ales ca ocupanta lui devine in film o prezenta stearsa in spatele perdelelor unei ferestre, intr-o singura secventa, fara sa ni se istoriseasca drama sa, numai bine sa nu mai intelegi nimic, daca nu ai citit, cand un personaj marturiseste ca s-a nascut dintr-un accident. Trec, din motivele aceluiasi buget, si peste incapacitatea de a folosi actori intermediari, asa ca sarmanul Barnum are doar doua varste pe ecran (bebele nu se pune, daca o fi copilul unui actor nici nu trebuie platit, intra la pachet cu apartinatorul), copil si adult, ceea ce face ca prima experienta sexuala sa apara de-a dreptul grotesca intre un baiat caruia nu i-as da mai mult de 9-10 ani si o fata ce arata de 12-13... aaa, nu era in carte?! ce conteaza, sexul vinde, era musai sa fie sugerat pe ecran, macar in treacat! Trec si peste jocul actorilor, da, pot sa-l ignor, desi e mediocru, in afara danezei Ghita Nørby, interpreta batranei, singura care-si face treaba asa cum as fi vazut eu personajul, toti sunt decenti spre neconvingatori, de la interpretarea cel putin anosta cand nu e enervant de impasibila a lui Barnum-adult pana la cea lipsita de sclipire a lui Fred, ce nu reuseste sa surprinda cu adevarat latura sa tenebroasa.
Peste ce nu pot sa trec deloc in film este ceea ce vrea sa accentueze scenariul si ce obtine. Mette M. Bølstad, care pare sa fie partenera de viata sau de experiente cinematografice a lui Christensen, ca prea li se asociaza numele in mai toate filmele dupa romanele ori cu scenariul lui (inclusiv King of Devil's Island), a dat-o in bara aici si ma tem ca sub supervizarea sau cu aprobarea autorului. Tot ceea ce in roman putea fi dedus dar ramanea ambiguu devine in film explicit. Tot ce in carte era clar devine aici extrem de confuz pentru spectatorul necunoscator de limbi nordice care nu a citit cartea, ca o scrisoare venita din Danemarca ce nu reuseste sa explice cum deduce destinatarul ca autorul ei ar fi dislexicul Fred. Si asta am vazut in reactiile perplexe ale necititorului de carte de langa mine, caruia multe din detaliile vizuale sau de scenariu ii scapau pentru ca nu avea imaginea de ansamblu. Dupa fiecare episod simteam nevoia sa adaug piesele lipsa, sa raportez filmul la carte, sa completez scenariul cu secvente ce mi se pareau interesante, daca nu importante, la care s-a renuntat fara mila pentru carte. Nu mi-a placut nici libertatea pe care si-a luat-o scenariul de a alterna firele cartii, epocile, succesiunea evenimentelor, doar ca sa aiba un pretext de a-l plasa mai mult pe ecran pe interpretul lui Barnum adult.
Doua merite tot are filmul: este placut vizual (desi s-a cam exagerat cu tonurile de gri-albastrui) si scoate in evidenta mai bine decat diferentele dintre doua limbi, daneza si norvegiana, nu mari, dar vizibile (incepand cu modul in care unii pronunta Oslo si ceilalti Oshlo); dar explicarea prea detaliata a unor aspecte pe care cartea le lasa in umbra, accentuarea evidentului, mi-a taiat - mai ales in ultimele doua episoade - bruma de entuziasm pe care ma straduiam sa o pastrez. 
Prin Norvegia am inteles ca s-a bucurat de succes, dar si de o publicitate feroce, epitetele precum genuine,” “excellent,” “well-acted” si“gripping” abunda in cronicile ce-i sunt dedicate, fara sa aminteasca de carte, o dovada ca lucrurile stau peste tot la fel si promovarea productiilor autohtone trece pentru multi inaintea calitatii...  Nu-mi doream neaparat o adaptare fidela, dar filmul a ales sa marseze pe o latura senzationalista si autojustificativa a cartii, sa cosmetizeze scenariul pentru uzul unui public amator de coincidente si povesti de dragoste, sa opereze exact cu acei parametri stridenti pe care i-ar fi dorit producatorii "Vikingului".
In concluzie, e un film slabut si imi taie ceva din elanul pentru vizionarea ecranizarii lui Beatles. Curiozitatea mai palpaie, imi spun ca  autorul e mai implicat in scenariu de data asta (si cine poate decide mai bine ce este mai important din propria carte?) si mai am o speranta legata de regizorul danez. Intotdeauna norvegienii s-au uitat cu jind in curtea "geniilor cinematografice" de peste balta, scoala de film de la Copenhaga fiind model si exemplu in zona. Si, daca o fi slab, macar nu e un serial de vreo 7-8 ore!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.