Monday, 20 April 2015

Terorism si rubaiatele pierdute ale lui Omar Khayyam


Amin Maalouf - Samarkand

O veche legenda orientala spune ca un servitor a vazut intr-o zi Moartea in piata cetatii, fixandu-l cu privirea. Speriat, a alergat la stapanul sau si l-a rugat sa-i dea cel mai rapid cal, sa fuga departe, la Samarkand. Stapanul i-a implinit rugamintea si apoi s-a dus el insusi sa intrebe Moartea de ce i-a speriat slujitorul. Moartea i-a raspuns nevinovata: "Nu am vrut sa-l sperii, ma uitam doar mirata la el, nestiind ce cauta aici, diseara trebuie sa-l intalnesc la Samarkand." Am regasit povestirea in versiunea muzicala cu acorduri mai mult celtice decat orientale a lui Roberto Vecchioni, unde servitorul devine soldat si stapanul rege. Cu piesa lui Vecchioni in minte am inceput sa citesc cartea: 
"Ridere, ridere, ridere ancora / Ora la guerra paura non fa / Brucian le divise dentro il fuoco la sera/ Brucia nella gola, vino a sazietà / Musica di tamburelli fino all'aurora, / Il soldato che tutta la notte ballò / Vide fra la folla quella nera signora, / Vide che cercava lui e si spaventò...."
Intr-o asemenea atmosfera incepe  si Amin Maalouf, scriitor libanez de limba franceza, spre care m-am indreptat doar pentru atractia fata de legenda destinului implacabil (desi, fie vorba intre noi, nu cred in predestinare). Si m-am pierdut intr-o istorie romantata a vietii lui Omar Khayyam, ceea ce a fost si bine, si rau. Suntem in anul 1072, cand Khayyam are 24 de ani si ajunge in Samarkand: plimbandu-se pe strazile orasului, prin agitatia bazarului, o femeie gravida ii ia din mana cateva migdale. Traditia spune ca atunci cand "o viitoare mama intalneste pe strada un strain care-i este pe plac, trebuie sa caute sa obtina o parte din hrana acestuia; astfel, copilul va fi la fel de chipes ca el, cu aceeasi silueta zvelta, cu aceleasi trasaturi nobile si regulate". Mai incolo, un batran discipol al lui Avicenna, "apostolul Ratiunii", este batut pentru pacatul de a fi "fillassouf", cum sunt definiti peiorativ cei interesati de stiinte, religie si literatura. Khayyam este tanar, impulsiv, simte nevoia sa ia apararea victimei si are o confruntare cu atacatorii. Ajuns in fata cadiului, primeste un sfat ("Traim in epoca tainei si a fricii, trebuie sa ai doua fete, una s-o arati multimii, iar pe cealalta tie si Creatorului tau. Daca vrei sa-ti pastrezi ochii, urechile si limba, uita ca ai ochi, urechi si limba"), dar si o pretioasa carte alba in care sa-si scrie versurile secrete in care slaveste placerile efemere si  deplange zadarnicia vietii.
"Rubaiatele apartin unui gen literar minor, usor si chiar vulgar, potrivit pentru poetii mahalalelor". Este parerea clerului islamic, cel ce interzice tot ceea ce Khayyam iubeste: libertatea de gandire, capacitatea de a reflecta asupra conditiei umane si de a cerceta imensitatea Universului. Dar caile necunoscute ale destinului fac astfel incat unul din cei mai buni prieteni sa-i devina  Hassan Sabbah, intemeietorul sectei asasinilor, cel ce condamna erezia si nu considera nici un mijloc excesiv pentru a impune Dreapta Credinta. Nu stiu daca atunci a prins radacini terorismul, odata cu debutul conflictului intre sunniti si siiti, insa fortareata Alamut va fi fost, poate, prima tabara de instruire a fanaticilor religiosi asceti, asasini orbiti de propriul adevar. La polul opus, Khayyam trece prin lume fara a se murdari de sangele si noroiul ei, urmandu-si chemarea, uneori amagit, alteori iluzionat sau intristat.
Si facem un salt in timp iar in cea de-a doua jumatate gasim o alta carte, una plasata in timp la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, pe urmele manuscrisului pierdut. Un pic de etimologie ce atesta apartenenta comuna indo-europeana a englezei si persanei, cate o legenda sau o pilda (dintre care una, cea cu Nastratin si magarul, imi era cunoscuta in versiunea lui Anton Pann), ceva politica regionala, istorie si, evident, ingredientul-minune al tuturor volumelor istorice romantate, povestea de dragoste.
E o carte pe care am dus-o pana la capat doar din curiozitate istorica. Recunosc ca am nevoie de ajutorul beletristicii pentru ca unele jocuri politice sa-mi devina digerabile. Dar aura asta romantica in care Maalouf imbraca Orientul, personajele reduse la imagini arhetipale, imbratisarile sub stele, rezolvarile de situatii providentiale, comploturi, urmariri, manuscrisul pierdut pe Titanic despre care aflam in primele randuri sunt clisee care ma plictisesc. Maalouf canta pe aceleasi strune gresite ca si cantautorul italian cand vrea sa redea culoarea Persiei. In muzica merge sa-mi spui o parabola orientala in ritm celtic, e diferit, dar poate fi placut. In literatura, mai greu, atunci cand un scriitor isi trateaza eroii cu condescendenta se simte. Si la acest Amin Maalouf, cand personajele apar in cadru, strica atmosfera si nuantele pastelate ale decorurilor capata tonuri stridente de melodrama. Cartea mizeaza pe atractia pentru exotism si o transpune dar in genul acelor documentare romantate de popularizare a istoriei de pe History Channel. Porneste de la personalitati culturale si politice existente, speculeaza si fabuleaza pe marginea lor, ofera imagini in miscare pentru a nu dezamagi nevoia de dinamism a spectatorului contemporan, mai interesat de o reeditare cu actori a unei scene de lupta decat de contemplarea unei fresce sau tapiterii a epocii. Nu am putut scapa de senzatia de fabricare, de confectionare si simplificare a trecutului pentru a corespunde asteptarilor mentale ale omului modern. Si asa apar uniformitatea, senzatia de divertisment usor si efemer. E bun si el uneori, cu conditia sa nu-l iei prea in serios...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.