Necaz cu haz

Hodejegerne (Headhunters) (2011)

Intr-o slujba precum cea de recrutator de personal pentru corporatii, imaginea conteaza. Ea trebuie sa inspire siguranta de sine, succes, sa-i dea clientului increderea ca omul ales este cel mai potrivit in functia propusa. Desi Roger Brown (Aksel Hennie) corespunde criteriilor, simte ca intreaga cariera pe care si-a construit-o este insuficienta ca sa mentina un standard de viata corespunzator pretentiilor partenerei sale oficiale, Diana, o blonda atragatoare, proprietara unei galerii de arta. Stima de sine se mentine si prin capacitatea de a fi un barbat dezirabil, asa ca o amanta, cel putin, e obligatorie. Intr-un mediu unde "succesul" este cuvantul-cheie, complexele unui tip cu inaltimea de 1,68 metri au nevoie de multi bani pentru a se simti compensate. Asa cum isi invata clientii ca pentru a fi alesi in functii importante au nevoie nu doar de un CV impresionant, dar si sa se faca dezirabili pentru compania in cautare de director, si in viata de familie simte presiunea de a oferi o situatie financiara stabila, mult deasupra posibilitatilor unui job onest, chiar daca e bine recompensat. 

De aceea in timpul liber Roger se ocupa de furturi de tablouri scumpe, vandute de un prieten complice peste granita, in Suedia. Lucrurile merg bine pana intalneste un Lanister.... care-si plateste intotdeauna datoriile. Oops, am schimbat filmul. E vorba de Clas Greve (Nikolaj Coster-Waldau, Jaime pentru fanii GoT), fost agent al fortelor speciale, proaspat demisionat in Olanda din fruntea unei companii de top, candidat la functia de director al societatii concurente din Norvegia, genul de barbat ce pare sa reprezinte tot ceea ce Roger crede ca-i lipseste: succes, carisma, lipici la femei. In plus, are in colectie un tablou de Rubens ce i-ar asigura recrutatorului traiul linistit pentru mult timp. Numai ca lucrurile o iau razna dupa primul sfert de ora al filmului, care prezinta premisele de mai sus, si se transforma intr-o vanatoare de capete in sensul propriu al cuvantului. Dar atat de razna incat nimic nu poate fi anticipat, intorsaturile de situatie curg, si individul in costum de la inceput se metamorfozeaza intr-un calugar shaolin din ce in ce mai bandajat si mai indarjit. 

Stiu ca numele lui Jo Nesbø este popular printre iubitorii de literatura nordica prin ce are ea mai vizibil, si anume thriller-ele. Desi evit cartile de gen si  nu am rabdare cu caramizile focusate doar pe actiune si suspans, scenariile adaptate dupa ele in viziunea locala au ingredientul lipsa in filmele de gen hollywoodiene, bazate pe efecte speciale si aceleasi plictisitoare urmariri. Are desfasurarea imprevizibila si umorul negru cu tenta ireverentioasa al nordicilor care nu tin cont de nici un fel de sensibilitati (pana si cainele...:((), de-ala de razi in timp ce te oripilezi si iti vine sa razi si retrospectiv, dupa ce s-a terminat, rememorand secventele. Are si capacitatea de a face situatiile incredibile sa devina foarte plauzibile, situandu-se de la inceput pe coordonatele  nocive ale motivatiei eroului ce-si mascheaza fragilitatea psihica printr-o prosperitate financiara construita pe cai riscante si ilegale,  cu excesul ca un drum spre succes. Asa ca zic sa-l vedeti cat se mai poate, in varianta originala, pana cand ecranele cinematografelor nu vor fi acaparate de remake-ul la care tocmai se lucreaza la Hollywood. Pentru cei interesati de nume si neimpresionati de Lanisteri, un alt punct de interes ar fi ca regia ii apartine lui Morten Tyldum,  recent nominalizatul la Oscar pentru The Imitation Game, fiind filmul care l-a adus in vizorul industriei cinematografice americane. 

Contine violenta explicita, un pic de nuditate, limbaj licentios, imagini traumatizante psihic, tensiune. Dar, ca o buna comedie neagra, activeaza prin situatiile ce se succed cu repeziciune, toate supapele energiilor negative si binedispune. Miza nu e sa ghicesti cine e "the good boy" ori "the bad boy", fiindca ambii, si urmaritorul si urmaritul, intr-o permanenta schimbare de roluri, isi au pacatele lor, ci interactiunea dintre cei doi protagonisti care se completeaza excelent, interesul si atasamentul pe care reusesc sa-l creeze filmul privitorului, starea de incertitudine tensionata. Nimic nu e cum pare, nici macar un cadavru nu ofera siguranta ca in secunda urmatoare nu va incepe sa miste. Iar de politia norvegiana mai trebuie sa spun ceva :))?! Ca si in alte filme, reprezentantii ei par sa fie cele mai inocente si pure personaje. Explicabil intr-o tara unde prima cauza a disparitiei unei masini este ca proprietarul s-a imbatat cui si a uitat unde a lasat-o.  

Daca va plac thrillerele transformate in comedii negre, daca v-a convins ceva din recomandarile mele de pe-aici din cinematografia daneza, cu care se inrudeste, ori filme ca In Bruges si umorul à la Tarantino, ala care te face in anumite momente sa te simti vinovat ca-ti vine sa razi, merita sa-i acordati o ora si jumatate din timpul vostru. Nici nu e mult.