Ipochimenii de dupa 200 de ani

Aferim! (2015)

S-a vorbit si s-a scris mult despre filmul asta. In mare, chiar si cei care nu l-au vazut ii stiu subiectul: un zapciu, Costandin, insotit de fiul sau Ionita pornesc in cautarea unui rob tigan fugit de la stapan, prin Tara Romaneasca a primei jumatati de secol XIX. Inainte de a exprima cateva pareri si impresii, va spun de la inceput: daca nu l-ati vazut si cititi aici (puteti sa o faceti linistiti, eu nu dau spoilere decat la filmele pe care le consider proaste si nu e cazul) mergeti la cinema sa-l vedeti, cat mai ruleaza pe ecrane, sa-i facem incasari, sa aratam Consiliului Cinematografiei, care l-a finantat cu o suma mai mica decat cea investita de omologul sau din Bulgaria ca suntem multi si cei care vrem astfel de filme, nu doar fanii tampeniilor prost interpretate si cu scenarii de doi bani ca Selfie, filmul romanesc cu cele mai mari incasari din 2014.

Fie ca va declarati sau nu interesati de istorie, lumea in care traim nu are cum sa va ramana indiferenta. Si intelegand ca acum 200 de ani lucrurile nu stateau foarte diferit in privinta naturii umane se strecoara aceeasi intrebare pe care si-o pune zapciul meditand asupra timpului in raport cu viitorul: ce vor gandi ipochimenii de peste 100-200 de ani despre noi? ne vor blestema sau ne vor multumi pentru drumul pe care l-am deschis? Vom continua sa defrisam padurile fara sa plantam altele in loc? Soferii de Audi si BMW care-si cumpara masini puternice doar pentru a-si demonstra bunastarea vor fi la fel nesimtiti in trafic ca si trasurile fanariote ce considera ca au intaietate pe o poteca din padure in fata calaretilor? Fetele bisericesti vor continua sa fie pretuite stiind ca evlavia e de multe ori o masca ipocrita? Conflictele etnice vor persista? 

Privind spre trecut, filmul invita la o meditatie despre viitor si locul pe care vremurile noastre il vor ocupa in istorie, despre natura umana coruptibila, razbunatoare, influentabila, cruda de multe ori cand pozitia sociala o permite, cu slabiciuni mostenite dintr-un Ev Mediu ce s-a prelungit la noi pana spre secolul XIX. S-a vorbit mult despre el ca despre un document vizual al robiei, cu consecintele sale, una fiind  ca si in zilele noastre majoritatea clientilor inchisorilor sunt tigani. Abordarea mi se pare o reducere la o singura tema, si nu la cea mai importanta. Din punctul asta de vedere nu am aflat nimic nou, daca ne uitam in ograzile altora, e evidenta de mult timp paralela cu ce s-a intamplat in America prin abolirea sclaviei, rasism, infractionalitate mai mare in randul populatiei de culoare... si ca sa merg mai departe, Cuza al nostru a fost un fel de Lincoln (chiar daca dezrobirea incepuse inca din perioada pasoptista), doar ca el n-a beneficiat de regizori si scenaristi care sa-i glorifice reforma sociala prin mijloace de larga respiratie. 

Aferim! ne arata mult mai mult: culorile unei intregi epoci la confluenta dintre civilizatia fanariota si turceasca unde umanismul de sorginte vestica incepe sa-si faca simtita timid prezenta pentru a rabufni la jumatatea secolului. Si e destul de greu sa urmaresti toate nuantele acestor culori, construite dintr-o limba impanata cu arhaisme, turcisme (ciubuc, islic si altele) si grecisme (agapi mou, ipolipsis (reputatie), perierghie (curiozitate), ce bine sa am translatorul cu mine la film :P), ici-colo cate un neologism francez ("acablata", de exemplu), suprapuse peste o lume galagioasa unde replicile protagonistilor se mai pierd in zgomotul de fond  al unui balci sau al unei crasme. Poti sa mormai ca dialogurile nu sunt autentice, ca sunt prea impregnate de livresc, ca un zapciu nu ar avea preocuparile metafizice si limbajul unui boier instruit, dar sunt atat de savuroase incat autenticul nu conteaza. Ma bucur ca Radu Jude a apelat din nou in scrierea scenariului la ajutorul lui Florin Lazarescu, un autor cu simtul dialogului, si a rezultat astfel un script vivace, de o bogatie a limbajului cum nu prea vezi in scenariile romanesti. Aportul Constantei Vintila-Ghitulescu este si el vizibil in reconstituirea unei epoci disparute, cu obiceiurile, interactiunile umane si costumele ei. Mai glumind, ma gandesc ca jumatate de buget s-a dus pe constructia balciului si pe impresionantele costume. 

Filmarea in alb-negru pare sa fi fost o optiune, am vazut ca regizorul spunea undeva ca este partial un omagiu adus unor filme romanesti la care face trimitere si western-urilor vechi, partial un simbol al capacitatii limitate de redare a realitatii. Cel mai ieftin machiaj e reglarea din contraste a chipurilor tuciurii, as adauga cu un pic de malitiozitate. 

Un bonus deloc neglijabil este muzica. Intr-un film bazat atat de mult pe dialog, muzica nu poate fi altfel decat reala, in cadru. E muzica romaneasca veche cu influenta orientala interpretata de grupul Trei Parale, din care am recunoscut versurile lui Anton Pann, ce sporeste senzatia de imersiune in epoca. Dintre actori am remarcat interpretarea lui Teodor Corban, in rolul principal, si aparitia episodica a lui Victor Rebengiuc, mai putin convingator mi s-a parut tiganusul ce-si recita replicile ca pe o poezie la scoala, dar are el timp sa creasca.

Cu multele bune si foarte putinele rateuri, va invit la acest road movie cu cadre largi, ce ne plimba din Delta Dunarii in Muntii Macinului si prin alte locuri frumoase, fara sa slabeasca deloc ritmul. E un film romanesc ce se detaseaza de valul realist si, trimitandu-ne in trecut, ne forteaza sa ne uitam la prezent, la cei din jur cu pacatele si slabiciunile lor, romani si tigani deopotriva.