Ce poate face un autor cu oamenii de rand?

Julio Cortázar - Castigatorii

"Ce poate face un autor cu oamenii de rand, absolut banali, si cum sa-i infatiseze cititorului, ca sa-i faca interesanti cat de cat? Sa-i lase cu totul in afara fictiunii este cu neputinta, deoarece oamenii obisnuiti sunt, clipa de clipa, cheia si punctul esential, verigile necesare in lantul intamplarilor vietii; sa-i omita inseamna sa piarda orice legatura cu adevarul."

Cu acest motto dostoievskian se deschide primul roman al lui Cortázar. Cei care nu au citit Sotron si Cartea lui Manuel ori au fost descumpaniti de iesirea din zona de confort literar propusa de autorul argentinian ar putea gasi in Castigatorii cel mai potrivit titlu pentru a se apropia de un univers simbolic, pe alocuri atat de incifrat incat doar curgerea melodioasa cuvintelor si succesiunea poetica a secventelor te poarta mai departe prin labirint lasandu-te sa-i reinterpretezi lumea dupa propriile puteri ale imaginatiei. Aici suntem intr-un mediu mai familiar, intr-o rama narativa conventionala ce imbina misterul si suspansul cu romanul existentialist, creeaza asteptare, stimuleaza si intriga. Cand cititorii vor descoperi ca invitatia cuminte, aparent traditionala, este inselatoare, se vor trezi impreuna cu personajele in mijlocul marii si nu le va ramane decat sa se descurce, sa navigheze singuri prin universul alegoric in care au intrat.
Un grup de castigatori ai unei loterii de stat avand ca premiu o croaziera spre o destinatie necunoscuta se reuneste intr-o cafenea. Printre ei, sunt doi profesori de liceu, un elev de-al lor impreuna cu familia, un medic stomatolog, arogantul patron al unui lant de magazine, un cuplu de tineri indragostiti, un tanar cu multa imaginatie insotit de mama lui divortata si de un ciudat prieten, un grup de provenienta sociala modesta, acompaniat zgomotos la plecare de taraful de bandoneonisti. "Elita intelectuala si fotbalistica", dupa cum constata un personaj la vederea eterogenei adunaturi. Misterul sporeste cand fastuosul vas de croaziera promis este inlocuit cu un cargou, accesul pasagerilor este limitat la anumite sectiuni ale vasului, echipajul nu se arata, cei intalniti intamplator abia se descurca in engleza, spaniola nu o inteleg. Ei vor fi repede clasificati in "lipide", tipii ciudati care nu vorbesc niciodata, si "glucide", ofiteri ce le ofera cu zgarcenie detalii despre situatia medicala a capitanului. In incercarea de a-si face asteptarea unor lamuriri cat mai placuta, viitorii pasageri se privesc cu suspiciune si curiozitate, se analizeaza, creeaza o dinamica a grupului in functie de interese si afinitati, pentru a nu ramane, asemenea stelelor singuratice care nu se integreaza intr-o constelatie, nesemnificativi. Unii se indragostesc, altii se imbolnavesc, unii se intreaba, altii viseaza.
Cei douazeci (daca am numarat bine) sunt ca niste personaje dezorientate in cautarea unui autor ce nu se arata, asa ca fiecare incearca sa-si joace singur rolul, dupa capacitatile proprii, printre usi inchise, coridoare alambicate ce ii readuc in punctul de plecare si marinari aproape muti. "In general e o atmosfera de ciuma de parca am trai intr-un roman existentialist", observa la un moment dat un personaj dand glas anxietatii ce-i inconjoara, si nu se insala prea mult. Premiul si calatoria sunt aici doar pretextul ce creeaza asteptari pentru o incursiune interioara, unde fiecare isi chestioneaza propriile limite si valori, reactiile in fata necunoscutului (fie ca se manifesta in omul de langa el sau in situatia in care se vad pusi cu totii), cauta repere, sens si autenticitate. Pentru unii, singurul sens pare sa fie acela de a descifra misterul pupei, zona interzisa. Altii se multumesc cu informatiile laconice oferite. Iar Persio, filozoful si poetul, se situeaza mai degraba printre stele, in afara spatiului si timpului, neinteresat de cunoasterea rationala, ci de sacralitate si muzica universului. Capitolele ce-i sunt dedicate, in italice, numerotate de la A la H sunt un alt fir, o iesire poetica si suprarealista din universul comun al romanului. El pare sa fie singurul care isi da seama ca aceasta croaziera, ce ia brusc sfarsit in a treia zi, este o metafora, e vocea neauzita de ceilalti a autorului, ce deplange un destin limitat al unor oameni de rand ce nu conteaza ca individualitati, ci ca simboluri, ca material de comunicare si reflectie.
Iar castigatorii din titlu suntem doar noi, cei care patrundem prin carte in aceasta neverosimila lume. "Morti sau vii, s-au intors din expeditia lor cu ochii tulburi, iar Persio vede inca o data desenandu-se imaginea chitaristului din tabloul care a apartinut lui Apollinaire, el constata inca o data ca muzicantul nu are fata, ci doar un vag dreptunghi negru, o muzica fara stapan, un eveniment orb si fara radacini, un vapor plutind in deriva, un roman care ia sfarsit."