joi, 18 februarie 2016

A fi prezent inseamna a interpreta


Julian Barnes - Café au lait

Barnes este un englez care iubeste Franta si nu ezita sa o arate in primul sau volum de povestiri, aparut in 1996. Traducerea publicata la Nemira  e o reeditare a celei de acum vreo 10 ani, ocazie cu care vreau sa salut inspiratia de a schimba coperta cu una mai sugestiva, mai in armonie cu titlul original, Cross Channel, prin acest Canal al Manecii ce se deseneaza apetisant in spuma dintr-o ceasca de cafea.  Cele 10 povestiri, legate in aparenta doar de  plasarea pe pamant francez a unor protagonisti britanici, ne poarta in epoci diferite: ajungem la un castel de pe un domeniu viticol francez, ale carui proprietare, doua englezoaice de la sfarsitul secolului XIX, invata ca "La Paris, oamenii fac legi. In Médoc, oamenii fac vin"; candva, in secolul XX, intr-un sat francez unde un compozitor englez isi traieste ultimele zile; in timpul construirii caii ferate Paris-Rouen-Le Havre, la care au participat deopotriva muncitori britanici si francezi; in 1928, cand un englez devine protagonistul unei farse puse la cale de grupul suprarealist al lui Aragon si Breton; trecem printr-o jumatate de secol XX ce a urmat Primului Razboi Mondial alaturi de sora unui soldat cazut pe front ce nu inceteaza sa-i viziteze mormantul din Franta; in anii '60-'70, in lumea ciclista (unul din motivele neliterare -nu singurul! - pentru care il simpatizez mult pe Barnes este ca impartasim dragostea pentru acelasi sport), ce mi-e destul de familiara. Ii stiam pasiunea inca de cand am citit Tour de France, o alta carte in care-si marturiseste, ca si aici, admiratia pentru tara de dincolo de canal. Daca l-as intalni vreodata, probabil ca prima intrebare pe care i-as pune-o ar fi nu din literatura, desi orice intalnire cu cartile lui e pentru mine o sursa de buna-dispozitie sau macar de alimentare cu o doza sanatoasa si binevenita de umor caustic, ci as vrea sa-i cunosc parerea despre echipa Sky, care de cativa ani reprezinta cu mandrie si multe suspiciuni nedovedite ciclismul britanic. 
Sa revin la carte, ca am tentatia acum sa ma lansez intr-o pledoarie ciclista :). E o colectie inegala de texte, departe de a se afla printre cele mai bune creatii ale sale. E totusi Barnes, un autor care poate sa vorbeasca despre diferentele dintre francezi si englezi fara sa se impotmoleasca in stereotipii, fara sa reviziteze locurile prin care ne-au purtat alti scriitori. Si, pentru mine, asta e din start un punct bun de plecare! Toate fragmentele ajung intr-un punct in care comunicarea e ingreunata de viziunile diferite ale protagonistilor, generand relatii dificile, uneori ciudate, ori producand o eliberare acolo unde eroul nu se asteapta, cum este cazul scriitorului englez invitat in Franta pentru a intelege ca "a fi prezent inseamna a interpreta". 
Diferentele de viziune sunt insotite si de diferentele concrete: cineva se plange ca in Franta nu exista apa calda pentru ceai la hanuri; altcineva remarca iarba groasa si dezordonata franceza in comparatie cu impecabilul gazon englezesc; un englez este socat sa auda in cateva ore mai multe obscenitati decat in trei ani petrecuti pe front; altul, scriitor, constata ca intrebarile legate de teme majore dau bine la intelectualii francezi, dar inhiba pragmatismul englez. Pe langa deosebirile evidente de structura sufleteasca, de subtilitate, imaginatie si spirit ludic, cele doua tari sunt despartite si de istorie, de socurile ce au provocat antipatii durabile, fie ca este vorba de stapanirea engleza medievala din Franta sau de episoade mai recente, precum batalia de la Mers-el-Kébir din al Doilea Razboi Mondial, cand marina britanica a atacat-o pe cea franceza in portul algerian. 
In ciuda ultimei povestiri, care le reviziteaza oarecum pe celelalte si le confera unitate, mi s-a parut un volum cam... expediat, prea schematizat in anumite parti, prea intins in altele, dens, incarcand pagina inutil cu nume, locuri care pentru un cititor nefamiliarizat, de exemplu, cu cimitirele britanice din Franta, nu inseamna nimic. Dar probabil ca simtea o datorie morala sa o faca, mai ales in contextul "rationalizarii" lor, despre care se vorbea si la sarbatorirea centenarului inceputului Primului Razboi Mondial, adica la ceva timp de la publicarea cartii. Pentru ca scriitorul este prezent nu doar ca un culegator de amintiri ale glorioasei Marianne, ci si ca un om al secolului in care traieste, de la inaltimea caruia are mai multe date pentru a interpreta conflictele, diferentele, antipatiile trecute, intr-un exercitiu de intelegere reciproca.
Ca sa inchei intr-o nota vesela, transcriu un fragment din carte, in care compozitorului englez i se cere favoarea de a compune o polca pentru aniversarea orchestrei locale de pompieri:

"A ales un moment cand nu lucra la nicio compozitie si parea sa se gaseasca intr-o stare de spirit amabila. Mai tarziu insa avea sa regrete ca nu se orientase spre o stare de spirit infecta. Deoarece el a acceptat, cu un zambet straniu. Da, va fi incantat sa scrie o polca pentru orchestra: pe el, a carui opera vibra de la Helsinki la Barcelona, mandria nu il impiedica sa faca acest lucru. Peste doua zile i-a dat un plic maro. Brutarul a fost bucuros si a rugat-o sa-i transmita lui M'sieur consideratia si multumirile sale. Dar o saptamana mai tarziu, cand a intrat in boulangerie, brutarul nu a invrednicit-o nici macar cu o privire, nici macar cu un cuvant. In cele din urma, a intrebat-o de ce M'sieur si-a batut joc de ei. Partitura era pentru trei sute de interpreti, in timp ce ei nu erau decat doisprezece. O intitulase polca, dar nu avea ritm de polca, mai degraba aducea a mars funebru. Apoi, Pierre-Marc sau Jean-Simon, care aveau ceva studii muzicale, n-au depistat nici urma de armonie in respectiva compozitie. Brutarul regreta cele petrecute; in acelasi timp era suparat si se simtea umilit. Poate ca, din greseala, ii adusese o alta compozitie, a sugerat Adeline. Atunci el a scos la iveala plicul maro si a intrebat-o ce inseamna "smucit" in limba engleza. I-a raspuns ca nu este sigura. Omul a tras partitura din plic: "Polca smucita pentru pompieri smuciti". Iar ea l-a asigurat ca putea fi ceva de genul "stralucitor", "vioi", "sclipitor ca alama de pe uniformele voastre". "

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.